Cele 5 elemente

Capitolul XXXV

     Îmi întorc capul spre Emilly doar să observ că aceasta nu era acolo, ori s-a teleportat ori am început să înnebunesc. Deși gândul meu tot la prietenii mei decedați zboară.
       
     Lia, Nicholas, Emma, Lyna...sunt morți. Toți s-au dus. Doar eu am mai rămas, acum sunt singur. Sunt absolut singur.

     Îmi ridic ușor capul privind cerul acoperit de nori gri furtunoși, auzindu-se tunete și fulgere, tornada devenind din ce în ce mai puternică, deja ajungând la nivelul cinci, dacă nu mă înșel.

     — Aici erai! se auzi o voce masculină cunoscută din spatele meu, când îmi întorc capul doar să-l văd pe Nicholas alături de Emma, Lyna și Lia, sunt vii?! Dar cum?

     — Prieteni!? spun eu ușurat și șocat în același timp. Sunteți în viață! Am crezut că v-am pierdut pentru totdeauna. Dar cum?! Colierele voastre...

     — Prieteni? întrebă Lyna. Ai tupeul să ne numești prieteni?! Suntem morți din cauza ta, din cauză că tu nu ai vrut să ne aperi! Este vina ta! zise furioasă fata roșcată aruncând o minge de foc spre mine ce mă aruncă direct în copac.

     — Dar...nu înțeleg! Voi ați zis...

     — Să-ți readuc aminte, mă întrerupe Emma apărând în fața mea. Suntem morți din cauză că tu ne-ai omorât!

     — Dar... Cum de vă văd dacă sunteți morți?! Cum de vă puteți folosii puterile?!

     — Asta nu te privește pe tine trădătorule! îmi răspunse fata blondă luându-mă de gât și trântindu-mă de copac.

     — Și eu am murit fără să-mi spui adevărul, te-ai jucat cu sentimentele mele! începu Lia să plângă ploaia întețindu-se. Ești un nenorocit care și-a bătut joc de mine în ultimul hal!

     — Lia îmi cer... n-apuc eu să termin că Nichoolas îmi dă un pumn în nas, plante ieșind din pământ legându-se de corpul meu în așa fel încât să fiu imobilizat.

     — Te-ai jucat cu noi toți, ne-ai trădat! țipă băiatul la mine. Ne-ai ucis!

     — Chiar crezi că ai făcut un bine, când defapt ne-ai făcut cel mai mare rău! continuă Lyna nervoasă.

     Nu se poate așa ceva...nu! Prietenii mei... Cum pot să fie morți dar în același timp să-i văd vii?! Oare chiar au murit... Sau a fost în capul meu? Nu pot să mă gândesc la nimic concret, eu fiind atacat de toți patru.

      Emma folosește vântul să mă țină în loc, Lia aruncă cu țurțuri de gheață în mine, Lyna aruncă cu foc spre mine, în același timp Nicholas lovește cu piciorul de pământ, acesta cutremurându-se, eu căzând pe spate.

     — Nu se poate așa ceva! plâng eu nedumerit.

      Dar prietenii mei râd de mine și de suferința mea, râsetele lor trecând ca niște cuțite prin sufletul meu. Nu mă dureau răniile cât mă durea faptul că aceștia mă urăsc și au venit înnapoi să se răzbune pe mine, cel care i-a "ucis".

      — E momentul! spuse Nicholas punând piciorul pe pieptul meu. Renunță și dă-ne colierul, de bună voie sau îl luăm cu forța și nu garantez că va rămâne intact. Dar ce rost mai are, lumea și așa se va sfârșii. Tu nu contezi pentru noi, nu ai contat niciodată. De ce ai face-o acum? mă-ntrebă Nicholas batjocoritor timp în care îmi curg lacrimi.