Cele 5 elemente

Capitolul IV

‎ ‎   — Prieteni, cred că trebuie să mergem la casele noastre, spun eu. Am avut parte de o zi lungă chiar dacă au trecut abeea câteva ore. A fost totul prea rapid pentru noi, eu zic să ne întoarcem fiecare acasă, cine știe dacă dăm iar de acea tanti nebună?

     — Aici ai dreptate Jhon, spuse Lyna. Păi...ne vedem mâine, bine?

     — Da, vorbim mâine pe tema asta, spuse Nick.

     — Mai întâi trebuie să ne asigurăm că nu e un vis, cu toate că pare unul, aprobă Emma. Păi, ne auzim! Cu bine! plecă ea cu Lyna și Nick, eu rămănând cu Lia.

     — Ce credeai? mă-ntreabă bruneta. Că mergi singur acasă? Vin cu tine!

     — Nu ar trebui să fiu eu cel care te-nsoțește acasă?o-ntreb eu nedumerit.

     — Eh lasă! Schimbăm rolurile! Haide! mă trage ea de mânecă după ea, de parcă ar fi un copil mic care o trage pe maică-sa la cumpărături că a văzut o jucărie interesantă.

     Trec câteva clipe, care parcă ar dura o veșnicie până ajungem la ieșirea din pădure. Deși, scoțându-mi telefonul, observ nu doar că au trecut cinci minute de când am pornit spre ieșire, ci și faptul că am câteva apeluri nepreluate de la mama mea.

     — Stai calmă mamă, mă uit eu la telefon. Discutăm noi acasă...

     — Cu cine vorbești? mă-ntreabă Lia.

     — Singur, îi răspund eu. Mă uit la ecranul telefonului și mă prefac că vorbesc cu mama.

     — Ca atunci când ai vorbit cu personajele din televizor când erai mic? Ah da...mi-am amintit că ai pus odată și o scrisoare în fața televizorului crezând că vor citi personajele.

     — Credeam că nu mai vorbim despre asta vreodată...

     — Eh haide! E amuzant! spuse ea luându-mă în brațe.

     — Oh uite, ca să vezi...am ajuns la tine acasă! îi spun eu Liei.

     — Am zis că te conduc eu pe tine, nu tu pe mine!

     — Dar vreau să petrec puțin timp singur, fără supărare.

     — Oh...înțeleg. Îmi...îmi cer iertare...nu am vrut să...

     Reacția fetei de lângă mine mă înspăimântă, niciodată nu și-a cerut iertare. Dacă a făcut-o a fost ceva serios, nu dintr-o simplă discuție între prieteni.
Acum mă uit la cerul care era odată senin, acum devenise înnorat, mii de stropi de ploaie începând să cadă din norii cenușii.

     — Lia? Te simți bine? o-ntreb eu plimându-mi degetul prin părul ei, acum ud de la ploaie.

     — Da! Da! Sunt bine! N-am nimic! Doar m-am gândit la ceva...și îmi pare rău! Cred că ai dreptate, te voi lăsa singur puțin. Nu vreau să te stresez! Ne mai auzim, scuze din nou de deranj! spuse ea făcându-mi cu mâna în timp ce intră în casă rapid.