Cele 5 elemente

Capitolul XI

     Odată ce eu cu sora și cu mătușa mea ne așezăm la masă, mama mea ne pune la fiecare în farfurie niște ciorbă de legume care este aproape instant devorată de mine și de Katerina.

     — Mie să nu-mi pui, zise Xanilia privind din stânga în dreapta. Știi că nu‐mi place să mănânc...

     — Cafea cum de-ți place să bei? o-ntrebă mama mea ridicând o sprânceană. Haide, mănâncă...nu comenta că nu-ți e foame. Că doar nu am gătit atât ca voi să nu mâncați...

     — Fie...zise mătușa mea învârtindu-și degetele, în mâna ei aparând o lingură.

     — Și cum a fost viața ta, Jhon? mă-ntreabă Katerina.

     — Hai să nu mai dezgropăm trecutul, îi spun eu. Este un moment unic și relaxant pe care-l petrec cu familia, nu vreau să fiu nevoit să mă gândesc la cât am tras luna asta. Credeți-mă...a fost cea mai grea lună pentru mine!

     — Luna următoare, mergi la școală, zise mama mea. Iar tu Katerina, vei fi nevoită să ai și tu o educație să poți avea un viitor strălucit.

    — Cât am fost în oglinda aia am fost prietena unui savant...am învățat tot ce trebuie despre fizică, chimie, și alte științe exacte. Se pare că asta e chemarea mea și la asta mă pricep, dacă nu credeți mă puteți să-mi puneți orice întrebare din aceste domenii.

     — Eu zic să o lăsăm mai moale cu matematica...m-a lăsat traumatizat. Nici cu științele sociale nu le am prea bine, dar măcar să nu-mi reamintiți trauma pe care am avut-o cu matematica.

     — În regulă..zise sora mea începând să mănânce, mama noastră așezându-se și ea pe scaun mâncând și ea alături de noi.

     După ce terminăm de mâncat, mama mea pune vasele în chiuvetă începând să le spele, Katerina ducându-se în camera mea. Aparent trebuie să-mi împart camera cu sora mea momentan, cel puțin până când îi este și ei construită o cameră. Nu că m-ar deranja...așa poate reușesc să petrec și eu timp cu ea și poate o pot cunoaște ca om.

    — Am terminat...zise mama mea. Acum hai la culcare, se înserează.

     — Jhon mi-a spus că vrea să discute ceva urgent cu mine! o minte Xanilia deodată pe mama mea, făcându-mi semne că e ceva important.

     — Am înțeles...? zise confuză biata femeie uitându-se ba la mine ba la ea, apoi părăsind odaia.

     — Ascultă Jhon...trebuie să îți zic ceva. Dar nu spui nimănui, sub nici o circumstanță. M-ai înțeles?

     — Da...ce este?o-ntreb eu la care ea se apropie de mine începând să-mi șoptească.

     — Eu am pus oglinda aia acolo...

     — Poftim?! la care femeia brunetă îmi pune mâna la gură cu o privire plină de frică.

     — Ascultă tontule! Inițial oglinda aia era o capcană pentru tatăl tău, aveam de gând să-l țin prizonier acolo și poate să-l ucid. Știam că obișnuia să se ducă într-un loc mai retras de lume și de-aia am pus oglinda aia acolo. Vezi tu, eu am vrăjit oglinda ca o singură persoană să intre în ea, dar nu am vrăjit-o pentru o persoană specifică pentru că ar fi fost o vrajă mai complicată și îmi era lene. Aparent, el și-a dat seama că oglinda aia e o capcană pusă de mine iar cu trecerea timpului am și uitat că am pus oglinda acolo. Și se pare că în loc să-ți prind tatăl, am prins-o pe soră-ta în oglindă. Unde a dispărut oglinda și cine a luat-o, asta nu mai știu. Întreab-o pe ea! Dar nu spune nimănui asta...mai ales surorii sau mamei tale. Nu de alta dar nebuna a fost soția unui demon, cine știe de ce e capabilă?