Spre lumină

Neptun şi Pluto

Iată, credeam că te cunosc mai bine
Şi aş fi putut jura că eşti acolo unde sunt şi eu,
Ca două sferturi ce se înjumătățesc şi cad
Peste-o apă ștearsă de suspine bătrâne.

Priveşte, am strâns din chipu-ți lacrimi,
Pe care fierbințeala mâinilor mele le-a topit
Şi-n albastrul ceresc din miezul unui tumult himeric
Doar noi ne-am întâlnit, doar noi ne-am amăgit.

Să ştii, eram încredințat că va fi bine
Şi prin valul dionisiac de iluzii m-am rătăcit cu ştire,
Dar tu, mai rece ca frânghia unui condamnat la moarte,
Aripile-azurii în neştiință mi-ai frânt.

De marionetă e privirea aruncată-n caverne
Și-n al meu bătrân suflet, peste care tumultul se-așterne
Din cauza ta - crede-mă, numai a ta!
Mă sting încet, pentru-o nebună,
tainică, frântă iubire.

...................................

Tu! Infern al lumii mele, haos dezghețat din stele,
De ce mai speri, când am murit;
Când tot ce am e doar un dor neîmplinit?
Iubeşti o ființă moartă, iară
Viața ta e clar de lună şi a mea un cosmos sadic.
Tu! De ce nu pleci şi uiți de mine,
Biată ființă făr' de suflet?

................................

A murit iubirea noastră ca un veac uitat de lume,
Ca o stea fără de nume, ca un astru plin de patimi;
Nu știam ce va să fie când am plâns pe al tău umăr,
Când distanța relativă și-a ucis propriul amor...

Două ființe solitare
S-au unit și-au renăscut,
Pentru-o viață deja moartă,
Cu-n sfârșit prea lung și viu.