Tu, Dulcea mea Greșeală

Capitolul 21

O raza puternica de lumina. O raza de lumina pana când totul începea sa prindă contur în jurul meu.

-Domnule Clark, ma auziți?

O voce parca se aude dar nu pot rosti nici măcar un cuvânt căci ma simt amețit și confuz. Am reușit?

-S-a trezit.

Nu am putut fi atent pana când imaginea Serenei nu s-a format în fata mea. Plina cu lacrimi, aproape neputând sa se tina pe picioare. Mama copilului meu...nu poate fi real.
Salonul începea sa se elibereze iar eu așteptam momentul sa ii pot auzii vocea.

-Ți-ai ținut promisiunea. Spune luându-mi mama în a sa. Avea mâinile atât de reci.

-Eu..

Încerc sa rostesc însă nu am puterea necesara.

-Nu, nu te obosii. Este okey, totul va fi bine. Nu pot sa cred ca ești aici.

O lacrima mi-a curs pe chip fără ca măcar sa pot face ceva în privința asta. Pare atât de ireal totul. Nici măcar mie nu îmi vine sa cred ca sunt aici.

-Voi face tot posibilul sa îți revii. Vreau sa știi asta.

-Știu. Spun fără vlaga.

Oricât de tare am ranit-o știu ca va fi mereu aici pentru mine, pentru ca sufletul ei este unul atât de bun, și mi-am bătut joc atât de tare de el.. În viata asta am făcut multe greșeli, pentru ca am crescut într-un grup de oameni de la care am învățat doar sa supraviețuiesc. Și am făcut multe, cursele acelea ilegale care în timp au devenit parte din mine, un timp renunțasem pana și la mama. Nu întotdeauna am fost asa apropiat de ea, asta pana când Serena a apărut în viata mea.
A reușit sa scoată la suprafață lucruri din mine care nu știam ca exista. La început nici relația mea cu ea nu a fost perfecta pentru ca nu puteam renunța la vicii, a avut de tras cu mine. Și cu toate astea, o singura data nu am auzit-o sa se plângă.

II priveam burtica în timpul asta și ma simțeam împlinit cu toate ca circumstanțele nu sunt unele favorabile. Nici măcar nu mai contează asta.
Faptul ca l-a păstrat ma face decât sa nu îmi pierd speranța.

-Sa știi ca poți pune mana. Îmi spune atunci când observa privirea mea.

M-am apropiat încet și am început sa o mângâi ușor.

-Ești bine? O întreb privind-o în ochi.

-Mai am momente când îmi este rău, dar nu sunt foarte dese. Nu este nimic ieșit din comun.

-Dacă ai nevoie de ceva sa îmi spui, ok?

-Cred ca eu ar trebui sa îți spun asta în cazul de fata. Spune zâmbind.

Ma întreb ce se va întâmpla după ce îmi voi reveni. Oare va rămâne sau se va îndepărta iar?

-S-a întâmplat ceva?

-Nu, sunt doar obosit. Ii răspund abătut.

-După cât ai "dormit" ar trebuii sa fi fresh. Glasul rasului sau mi-a umplut inima. În ultimul timp nu am văzut-o râzând prea des.

-De cât timp stai aici?

-Am plecat doar sa ma schimb și m-am întors. Nu te puteam lăsa singur.

-Nu trebuia sa stai aici.

-Știu. Dar am vrut sa o fac. Odihnește-te, bine? Voi fii aici.

-Bine.

Aproape adormisem dar am simțit cum m-a saturat pe frunte, cu toate astea nu mi-am deschis ochii.

-Doar pentru că nu mai vorbim, nu înseamnă că am uitat de tine, nu înseamnă că nu-mi mai pasă. Adevărul este că încă o mai fac. Fac tot posibilul să te verific, să văd ce mai faci chiar dacă nu este direct. Să văd dacă ești bine, dar de fiecare dată când îmi vine pofta de a vorbi cu tine, brusc mă lovește că suntem străini. Dar chiar dacă totul s-a schimbat; Vreau doar să știi asta, sunt încă aici. Voi fi în continuare acolo pentru tine, îți mai împrumut umerii și urechile. Nu-mi pasă ce oră este sau ce fac. Nu ezita să vorbesti cu mine. Mi-e dor de prezența ta. Mi-e dor să fii cel mai bun prieten al meu, îmi este dor de tine în general. Ești un bărbat minunat Ethan chiar dacă ai făcut greșelile pe care le-ai făcut. Asta nu te definește ca om și știu asta foarte bine. As vrea sa îți pun lucrurile astea când ești treaz dar ma cuprinde de fiecare data o panica puternica. Sa îmi recunosc sentimentele înseamnă să recunosc ca parcursul meu nu a fost unul prea grozav și e dureros..

Mereu mi-am dorit sa îmi spună ce simte fata în fata, pentru ca este greu sa îmi dau seama ce simte. Știu ca nu ii e ușor, nici măcar mie nu îmi e chiar dacă sentimentele noastre difera. Știu ca ma pot baza pe ea, este singura persoana care m-ar ajuta oricând. Am adormit într-un final, oarecum împăcat.
Aștept sa fie pregătită sa vorbească cu mine, nu vreau sa se simtă prost ca am auzit asta.

La un moment dat m-am trezit, și ea era în același loc, dormea. Nu pot sa cred ca nu a plecat pana acum.

-Etha? Șoptesc și am zâmbit căci nu m-a auzit.

Nu credeam ca ma pot îndrăgostii mai tare de o persoana, dar ea îmi demonstrează mereu ca e posibil. Mi-aș da și ultima suflare pentru ea.

-Ethan? Întreabă încet.

-Da?

A tresărit și m-am uitat confuz.

-Ai nevoie de ceva?

-Nu, tocmai ce m-am trezit. De ce nu te-ai dus acasă?

-Ți-am spus ca nu te las singur.

-Trebuie sa te odihnești, acum o faci pentru doua persoane. Maine ma vor externa, asa ca nu ai de ce sa îți faci griji.

-Știu dar nu pot sta liniștită acasă. Suntem amândoi în asta acum.

Știu ca dacă copilul nu era în peisaj sau boala mea nu ne aflam în situația asta. Porbabil m-ar fi ignorat ca pana acum, e egoist ca gândesc asta.

-Du-te acasă Serena.

Tonul meu părea dezamăgit și și-a dat seama de asta. Ma bucur ca nu m-a întrebat nimic, ci doar a plecat. Când voi ajunge acasă va trebui sa am o discuție mai serioasa cu ea, nu vreau sa ma gândesc ca o pot avea iar și ea sa stea numai din mila. Anii ăștia au fost oricum un chin. Nu as fi crezut ca voi depinde atât de mult de cineva, este o binecuvântare și un blestem.
  Nu merita sa treacă prin asta cu mine pentru ca a tras foarte mult după moartea surorii ei.