Încearcă să nu mă găsești

Capitolul 8

-Nu, nu...nu se poate! Te rog , spune-mi că sunteți bine! imploră Rebeca la telefon auzind plânsetele înfundate ale lui Zoe.
Cătălina este mai serioasă ca niciodată,iar Monica se apropie de Rebeca și își lipește urechea de telefon ca să audă mai bine ce spune Zoe.
-Eu sunt bine,dar...la naiba...Iris nu este b-bine deloc ,reușește să răspundă Zoe și izbucnește din nou în plâns.
Zoe plângea la telefon, vocea ei era de-obicei subțire,iar plânsul ei era ca de fetiță care își plânge cățelul pierdut sau păpușa dispărută. Rebeca se uită în stânga ei și o observă pe Monica a cărei respirație devenise neregulată. O privi în ochi câteva secunde,iar apoi amândouă au început să plângă. Plângeau pentru Iris,una pentru alta,din cauza lui Zoe, nu știau,dar un lucru știau sigur-Cătălina si mama lui Iris li se alăturaseră.
-Fetelor,să ne calmăm. Rebeca dă-mi telefonul, spune îngrijorată mama lui Iris.
Rebeca îi înmânează telefonul,iar apoi își șterge stângaci lacrimile cu dosul palmelor,tapetâdu-și obrajii fierbinți. Lacrimile îi erau acum sub piele.
-Zoe ești bine? Ce s-a întâmplat? De fapt calmează-te și apoi explica-mi totul,bine?întreabă mama lui Iris.
-D-doar...veniți la spital imediat,nu sunt multe de explicat sau de făcut trebuie doar să vedeți ,să așteptăm împreună și să ne rugăm ca t-totul să fie bine, spune Zoe.
Mama lui Iris închide apelul și începe să-și caute cheile de la mașina în buzunare. În bucătărie era o liniște tensionată și rigidă,se putea întorcea totul pe dos,spărgând echilibrul  dezacordat al situației, dacă una din ele mai aducea vorba de Iris,ceea ce era inevitabil-lacrimi și haos. Se aude clinchetul cheilor.
-La mașină! Plecăm spre spital...
•••
      Scaunele din holul de așteptare al spitalului erau ocupate. Toate încercau să-și înghită lacrimile,cu fețele lor încruntate și ochii închiși se rugau ca Iris să fie bine și să se trezească împreună din acest coșmar,însă Iris nu se mai trezea.
       -Spune-mi din nou ce a spus doctorul, îi șoptește Cătălina lui Zoe.
       -Starea ei nu este stabilă,am înțeles că lovitura la cap ar putea fi fatală,dar eu încă sper , răspunde Zoe rar și apăsat.
      Adunându-și cuvintele ca pe niște cioburi ascuțite, Monica se ridica în capul oaselor de pe scaunul roșu care,în acea situație si în acel moment, era in instrument de tortură. Își imagina toți oamenii care au stat aici înaintea ei, oameni care au plâns fie de amar și tristețe ,fie de fericire,dar în ambele situații se lăsa cu vărsare de lacrimi. Sub picioarele ei podeaua lucioasă a spitalului era spălată de lacrimi în fiecare zi.
        -Este târziu,nu vom rezista fără cafea! Merg să iau câteva, spune Monica mergând legănat.
        -Da, bună idee, zice Rebeca.
     Trei ore și două cafele mai târziu ușa glisantă din fața lor se deschide,iar de pe ea iese un doctor scund cu un halat albastru. Pe insigna din piept scria:"Dr. general". Mama lui Iris se ridica fulgerător de pe scaun ,deși era epuizată  de scenariile care se amestecau si se legau de realitatea ei care în această seară stă la marginea prăpastiei. Iris înseamnă totul pentru ea.
      -Doamnă, sunteți mama fetei care a venit cu salvarea? întrebă medicul.
     -Da ,eu sunt! Cum a decurs operația,fiica mea e bine? Vă rog...
      Ochii i se umezesc,devin sticloși si lacrimile își fac loc printre ploape. Fetele,auzind suspinele ei încep să plângă.
     -Vă rog,păstrați-vă calmul... fiica dumneavoastră este într-o stare cât de cât stabilă,însă din cauza șocului la nivelul sistemului nervos a intrat în comă, luptăm din greu ca să nu pierdem pacienta. Noi,personalul medical, facem tot ce putem.
     Vestea a fost ca un tunet înaintea furtunii deoarece fetele și inclusiv mama lui Iris au rămas socate pentru câteva secunde, neștiind dacă era un lucru de care să  fie fericite sau triste. Fericirea venea din faptul că Iris nu a murit,dar tristețea a rămas peste ele ca un nor negru. Iris încă nu era bine.
Mama lui Iris este acum palidă-vineție, se uită drept în ochii doctorului care o privește compătimitor. Se holbează la fața doctorului până când, fără să-și de-a seama, orizontul ei coboară la nivelul rosturilor din gresia albă-de aproape nu era chiar așa albă. Doctorul sare în ajutorul femeii inconștiente care stă leșinată la picioarele lui.
-Domnule doctor, doamna va fi bine? întreabă Zoe și pentru toate celelalte fete îngrijorate.
-Da, va fi bine. Veștile rele sunt coșmaruri care te seacă de puteri, mulți oameni leșină când află așa ceva, zice calm doctorul.
Fetele rămân tăcute pe holul spitalului, contemplând la întorsătura de situație din viața lor, cum o petrecere naivă în pijamale le otrăvește prietenia și viitorul prin vărsarea de sânge ce a avut loc pe zebra aceea blestemată. Adorm cu obrajii încă umezi și cu sângele înghețat în vene din cauza spaimei care le urmarea la fiecare pas.
       Dimineață mama lui Iris este conștientă,iar fetele părăsesc incinta spitalului. Starea lui Iris a rămas aceași, conștiința ei fiind aruncată în cutia de nicăieri a neantului,în gaura neagră din galaxia minții ei. Mașina care a strivit-o în acea noapte era responsabilă de asta, ca un meteorit care s-a prăbușit răzbunător peste "Le monde de l'Iris".

A/n: Hola amigos! Cum e viața?
E prea lung capitolul?
Scuze pt prea multă drama...promit ca o sa încerc sa scriu mai bine....
Nu uitati sa striviți steluță dacă va place povestea !
Pe data viitoare ;) larivederci