Încearcă să nu mă găsești

Capitolul 1

   O dimineața de iunie își face loc timidă printre perdelele mele,iar razele  fosforescente ale soarelui zâmbeau generoase la flori,la oameni,la natură.
M-am trezit ca le zâmbeau și eu lor,tuturor. Eram foarte fericită,iar atmosfera jovială din jurul meu ma cuprindea din toate direcțiile într-o îmbrățișare calda de zâmbete.
   După ce m-am dezmeticit,m-am uitat la ceas și apoi la calendar. Mi-am dat seama ca eu sunt Iris,iar azi este 27 iunie și împlinesc 17 ani. Ziua în care sărbătoresc faptul că mă maturizez și îmbătrânesc,ziua care ma face să ma găndesc cu nostalgie la vieți pe care nu le-am trăit,la flori. La flori fragile și impresionante prin gingășia lor,florile de primăvara colorate si diferite care ma duc cu gândul la inima omului si la cât de scurtă este viața noastră...Cred ca toți ne dorim ca florile de primăvară sa nu moară,nu i așa? Dar oare nu acesta e farmecul lor? Dacă ar rămâne mereu cu noi ar fi la fel de prețuite si așteptate?Nu știu...
     Cred ca m-am rătăcit printre atâtea gânduri...să revenim la realitatea secolului in care ma aflu în care oameni tind sa se întoarcă înapoi la condiția preistorica prin tehnologia avansată pe care o creează...ce paradox! Când vreodată își imaginau îndrăgostiții de altădată că îți poți confesa iubirea printr-un singur emoticon sau prin alte prescurtări jalnice? Niciodată,vă spun eu si dacă ar fi sa îmi destainuie cineva niște sentimente așa de profunde cum sunt cele de iubire printr-o simplă prescurtare din limba engleză o să mă prefac că nu înțeleg ce spune si pe bună dreptate pentru că ,chiar nu pot înțelege  cum gândirea complexă a oamenilor poate in ziua de azi să deducă sentimente din simple emoticoane sau imagini,dar poeziile par a fi adevărate enigme.
   Mama îmi atinge ușor umărul si gestul ei mă ajută sa revin din nou la realitate.
    - Iarăși te-ai pierdut în "Le monde de l'Iris" ? mă tachinează ea râzând,iar eu am dat din cap aprobator.
  Mama e o ființă puternica prin sensibilitatea ei,iar vocea ei era mereu melodioasa datorită accentului franțuzesc care ondula fiecare cuvânt. Ea are parul brunet,mătăsos si lung care stătea revărsat peste umerii ei ca un fluviu de negură,grațioasă ca o lebădă neagră. Ochii îi erau la fel de negrii,dar mereu ceva scânteia în abisul ochilor ei,ceva care te fascina,iar acel ceva era iubirea incredibil de sinceră  care o caracteriza si acest lucru mă făcea mereu să mă simt in siguranță alături de ea.
    Cât despre tata nu știu  prea multe deoarece m-a părăsit mult prea devreme,chiar înainte să-mi pot forma o amintire clară care să îi cuprindă frumusețea. Mama mi a povestit cum pasiunea s -a pentru motoare avea să l coste viața atunci când se aștepta mai puțin-înainte să ajung pe lume.Ea  încercat să l portretizeze cât de bine a putut și mi a arătată câteva poze,dar ce ma emoționat cel mai mult a fost atunci când ,la aniversarea de anul trecut, mi a spus:" -Cel mai bun indiciu ești tu! Doar privește cu atenție în oglindă și o să l vezi si pe el!". Avea dreptate deoarece eu sunt asemenea tatălui meu: ochii mei sunt verzi-albaștri,cum zice mama:"- Ochii tai nu sunt doar verzi si albaștri,ei sunt plini de vitalitate,iar asta se vede in faptul ca sunt plini de acel verde sălbatic si acel albastru electrizant care reprezintă spiritul tău liber pe care l-ai moștenit de la tatăl tău. Sincer,nu ma pot opri din a-i admira!". Mama mi a spus ca parul castaniu tot de la tata mi se trage,iar ea este mereu mirată când observă cât de tare semănam.
     Când am intrat în bucatarie mama se afla deja acolo împreuna cu un tort mare de visine și cu un buchet mare de crini albi  așezat în vaza imensa de cristal care trona pe mijlocul mesei reci de marmură. Ma întâmpinat cu un zâmbet larg și cu o îmbrățișare lungă care ma emoționat până la lacrimi pentru ca o iubesc foarte mult pe mama și mereu ea va fi pentru mine cea mai puternică femeie pe care am cunoscut o,un exemplu prin bunătatea ei și o eroină.
     Acum am 17 ani, gândul îmi zboară mai repede ca de obicei la tot felul de romane de dragoste și mă întreb cum sunt primele întâlniri. La liceul la care sunt niciun băiat nu îmi atrage atenția pentru că toți cred ca iubirea e un sentiment patetic, mi e milă de ei,dar sper ca,cândva în viața lor să aibă parte de iubire adevărată care trăiește și dincolo de moarte sau povești de adormit copii.

Notă: Vă iubesc. Continuați să citiți. Mai încolo nu e așa cringe, promit (de fapt sper)