Încearcă să nu mă găsești

Prolog

Adrien

Îmi aduc aminte acum, când stau în liniștea opacă a salonului de spital în care Iris a fost internată, cum ne-am întâlnit, cum zâmbetul ei sfios mi-a corupt și mi-a compromis fiecare neuron și cum ochii ei m-au urmărit fantomatic luni întregi fără milă. Aș da orice, mi-aș vinde sufletul fără să mă târguiesc prea mult, orice, doar ca să-i văd încă o dată ochii verzi cum îmi cercetează ființa; de la alunițele de pe față până la firimiturile de suflet ce se află în fiecare reacție și expresie de pe fața mea care amenință să-mi trădeze sentimentele în fiecare secundă. Ochii ei curioși mă fascinau și mă speriau, păreau că mă recunosc de undeva; îmi devenea din ce în ce mai clar: întâlnirea noastră era de fapt o regăsire, o împletire a unor destine ce fuseseră legate una de alta cu mult timp în urmă de o forță superioară nouă, de un Demiurg, soarta noastră fusese plămădită de la începutul timpului și redată în sute de mii de povești de iubire până în zilele noastre, până ca noi să ne întâlnim, să ne regăsim. M-am îmbolnăvit iremediabilă și cronic de dorul ei, nu-mi mai aud gândurile, îi văd chipul și îi aud vocea în fiecare fată cu care mă întâlnesc ca un schizofrenic care nu și-a luat pastilele de luni de zile.