Încearcă să nu mă găsești

Capitolul 9

Deschid ochii și văd un pat străin, așternuturile albe cu buline multicolore miros a lavandă spălăcită. Mă ridic din pat și mă îndrept cu pași mici de fereastră, iar dincolo de sticla acesteia se vedeau clădiri înalte și impresionante la fiecare colț și după coroanele verzui a mai multor copaci se zărea un vârf de turn sub soarele amiezii. Ușa se deschide ușor și mama se apropie de mine cu un zâmbet forțat pe față, ceva straniu și nepotrivit ce i se întindea pe obraji într-un mod fals și nerăbdător.
-Bună dimineața!Ai dormit bine? Știu că zborul nu a fost prea plăcut...nu te-ai simțit bine...
-Zbor?! sunt confuză,total derutată. Nu suntem acasă?
-Of,scumpo! Bineînțeles că nu suntem acasă, ieri am ajuns în Franța, spune mama îngrijorată.
Mă întorc înapoi la fereastra unde mă holbez la vârful lucios din depărtare.
-Și atunci..., arăt cu mâna spre el, ăla este Turnul Eiffel? o întreb entuziasmată.
-Da,noul nostru vecin,răspunde mama pe un ton jucăuș. Sper că te simți mai bine pentru că ieri în avion ai leșinat. Așa de chinuitor a fost zborul cu avionul? mă întreabă mama serioasă.
Pentru câteva clipe nu am spus nimic pentru că nici eu nu știam răspunsul. Nu reușeam să accesez acele amintiri,în primul rând, nu-mi amintesc să le fi avut,dar probabil că zborul a fost atât de traumatizant încât am uitat și ce dată este.
-Ămmm...da...cred că zborul nu-mi face bine, am spus eu.
-Te înțeleg,nu-ți face griji! Trebuie să te reîmprospătezi și să iei micul de jun, zice ea rapid.
•••
       După prânz m-am decis să ies afară, să explorez împrejurimile.  Suntem deja la mijlocul lui iulie și nici nu știu cum a trecut timpul.
      Pe clădirea în care locuiesc acum stă arborat steagul Franței, mi se pare amuzant și ironic,zici este acolo ca să-mi aducă mie aminte unde sunt pentru că se pare ca sunt o zăpăcită. Nu sunt surprinsă de stângăcia mea,însă-recunosc- puțin dezamăgită sunt.
Mama lucrează pentru o casă mare de modă, planetele parcă se aliniază, lucrurile merg bine și pentru noi fără ajutorul nimănui și fără să fim povara celor dragi.
          Bunica ne ajuta din puținul ei în fiecare an, de fiecare dată când eram în nevoie, iar când eram într-o criză cu banii și nu mai ajungeau și la ratele casei, bunica ne făcea o favoare fără să aștepte nimic în schimb, ne susținea necondiționat, ne vizita, suntem o familie mică ,dar bine închegată,unitară ca niște mâini mereu împreunate. În toți acești ani am constatat că cea mai caldă locuință este în sufletul bunicii pentru că este cea mai blândă ființă pe care am întâlnit-o, prin mișcările ei ușoare și pleoapele lăsate, nu se încruntă niciodată. Gândul meu va veghea mereu asupra ei chiar și de la distanță asta.O voi suna, o obligație de bun simț menită descendenților care își respectă până la final rădăcinile.
Străzile Parisului sunt covârșitor de romantice și extazul mă îmbată la fiecare pas, știu ca reacția mea este exagerată , însă cărțile romance mi-au apăsat niște butoane a căror existență era vagă. Latura mea de poetă-nepoetă care ar scrie poezii de dragoste despre fiecare molecula a universului se zbătea în pieptul meu de fericire. Dar realitatea este alta-Parisul este o capitală scumpă în care trăiesc mulți oameni de toate felurile și în care turiștii pot fi observați ca turmele de oi pe lângă clădirile sale, în împrejurimi era impregnat un miros de tutun, dar noroc de patiseriile care împraștie miros de zahăr vanilat și plăcinte abia scoase din cuptor. Un câine vagabond se ușura pe colțul unei farmacii, iar asta sigur nu scrie în vreo carte romance în care acțiunea ia loc în mijlocul Parisului, dar să știți ca există, ca peste tot de altfel.
       Oricum nicio aglomerație și nici un câine nu-mi dărâmă optimismul în cu aerul poluat,dar romantic al Parisului contemporan. M-am oprit la boulangerie și mi-am cumpărat un croissant cu ciocolată care avea firimituri de migdale pe crustă, arăta bine și chiar vreau să testez mitul sau mai degrabă stereotipul format în jurul  cafelelor si croissantelor din Franța, cică sunt cele mai bune. Ce să vedeți si ce să credeți? Iau prima îmbucătură si îmi dau seama că toată povestea cu farmecul croissantelor "de Paris" este o mare vrăjeală pentru că sunt mai mult decât sigură că am mai mâncat cornuri si croissante în București si aveau același gust, evident. Parisul aduce doar o notă romantica acestui act, justificare în ceea ce privește pofta unora de dulce deoarece croissantele de aici nu sunt date prin praf de zână și nici că nu te îngrași de la ele. Nu mă înțelegeți greșit, a fost un croissant bun și uitându-mă în jur în timp ce-mi mestecam mâncarea parcă avea gust de bogăție amară care în final te dezamăgește și nu-ți poate oferi nimic din ce ai nevoie, ci doar ce vrei. Ce îți poftește inima nu este întotdeauna ceea ce ai nevoie. Uneori ai nevoie de un o îmbrățișare sinceră și la bine și la rău.
   Oare prietenele mele ce fac? Sper că se distrează ca de obicei.

A/n: heyyy scuze pt întârziere dar mna a fost școala,nu am avut inspirație etc
Sper ca in vacanța sa scriu mai mult
Se apropie cap10 și sunt entuziasmata:)