Mânuitoarea Apei: Lupta împotriva Întunericului

16. Un abis de putere

Soarele începea sa apună peste pădurea uitată de civilizații. Lumina gălbuie și roșie se reflecta in apa din mică cascada făcând pielea oamenilor prezenți sa luceasca.

Pielea albă a celor doi barbati care a fost atâtea nuante de roșu in trecut capătă o unda galbena, strălucitoare. Pana și pielea ridata a bătrânului Maestru este luminata plăcut de soarele ce apune in depărtare.

Numai pielea tinerei femei nu pare afectată de caldura razelor de soare, ba chiar din contra. Pe măsura ce Maestrul vorbește despre proprietățile algelor din cascada, despre legende și povesti, pielea tinerei devine din ce in ce mai cenușie, obrajii ei începând sa para supți și ascuțiți, pielea începe sa i se strângă pe oase, venele pulsând furioase sânge. Parul ei își pierde din strălucire, respirațiile ei încep sa devină mai rare, mai ușoare. Dar ochii, ochii care in mod normal sunt plini de viata, care surprind atâtea emoții și sentimente, care cercetează atent orice din jurul ei, orice detaliu ascuns sau mister nedescoperit, ochii ei devin din ce in ce mai morți.

Asasinul Damian Ajax, găsind puerila toata situația, deși nu poate sa ignore unda de curiozitate și furie când a auzit de memoriile blocate ale Manuitoarei, se uita plictisit la apa care se prăbușește in bazinul cascadei. Dacă nu ar fi fost atât de antrenat pe cât este, nu ar fi observat momentul in care Vampirul Suprem își folosește super viteza sa ajungă intr-o clipire lângă cei doi, uitându-se îngrijorat, poate chiar disperat la Althelia.

— Nu din nou, nu din nou...

Maestrul abia atunci realizează gravitatea situație si cu o bătaie in pământ a bastonului sau, dispare.

— A otrăvit-o?

Șarpele parcurge rapid distanță dintre ei si, pentru o secunda, pare ca ridica mâna sa o atingă pe femeia pe moarte din fata lui, dar lasă mâna jos in aceeași secunda in care Maestrul reapare, împreuna cu unul dintre vampiri, Nickolas, care cară in brațele lui puternice un cufăr.

Întrebarea Șarpelui rămâne neraspunsa, cei doi vampiri întinzând trupul femeii ușor pe iarba. Condiția ei devenea din ce in ce mai rea, arătând din ce in ce mai mult ca un cadavru in descompunere, ceea ce nu ar trebui sa ii provoace fiori asasinului, pana la urma, a pierdut de mult numărătoarea a câte cadavre a văzut, a câte vieți a luat pe vecie. Ce ii provoacă fiori celui mai sângeros asasin sunt ochii Marei Conducătoare. Larg deschiși, nici vii, dar nici morți. Firisoarele de albastru din irișii ei, de obicei atât de pronunțate, pălesc pe măsura ce trece timpul, ochii ei căpătând o nuanță din ce in ce mai puternica de alb pur.

— Alek, fa-o, acum!

Nickolas este cel care aproape tipa la celălat vampir, in timp ce, cu mâini tremurate, caută in cufărul plin cu sticluțe.

Alek ii ia fata între mâinile lui, și încearcă sa ii prindă privirea, dar oricât de mult se muta sau sucește, nu reușește sa își conecteze privirea cu a ei.

— Trebuie sa ii transmiți un șoc, iar creierul are cea mai rapida reacție la durere.

Fără sa ii lase pe vampiri sa ii conștientizeze vorbele, asasinul scoate un cuțit dintr-o chinga din dreptul pieptului și o înjunghiaza in coapsa piciorului drept. Nu subiect de tare încât sa atingă osul, sau sa perforeze prea mult mușchiul, dar suficient de tare încât ochii ei încep sa se miște frenetic.

Alek nu pierde oportunitatea și își potrivește puterea cu a ei.

— Althelia, ascultă-mă. Recuperează-ți conștiința. Nu ai permisiunea sa te ascunzi. Ieși la suprafața. Acum.

Timpul pare sa stea in loc pana când Althelia trage puternic aer in piept, începând sa tușească puternic. Sângele continua sa ii curgă pe picior, cutitul încă înfipt in piciorul ei, mainile ii tremura când se întinde după mâner, și cu un sunet de durere, îl smulge.