Eu, One Direction si el.

Adoptata?

Daniela p.o.v.
De cand a ajuns Ana la mine nu se mai poate opri din plans, sta pur si simplu in pat si plage de mai bine de o ora. Chiar nu pot sa inteleg, se calma-se in avion. Nu vrea sa imi spuna nimic si nu sunt sigura ca e vina lui Austin. Nu stiu ce sa ii fac, nu se mai poate opri din plans. Oare ce are? Nu vrea sa vorbeasca cu nimeni.

Imediat dupa ce am coborat din avion am urcat intr-un taxi si am condus-o pana acasa sa ma asigur ca e bine, dar dupa doua ore primesc un apel de la ea si ma roaga sa o primesc in seara asta. Sper ca nu s-a certat cu tatal ei, il cunosc si e foarte incapatanat, daca nu o crede in legatura cu 'calatoria' ? Nici nu stiu ce sa ii mai spun si cum sa o conving sa manance, e extenuata si se vede asta pe chipul ei palid.

"Hai Ana, te rog! Trebuie sa mananci ceva." incerc pentru a zecea oara sa o conving.

"Nu...va rog, nu am nevoie de nimic." reuseste sa vorbeasca in sfarsit.

"Daca tot te-ai decis sa te calmezi, imi poti spune si mie ce s-a intamplat?" o intreb eu lasand tava pe masa si asezandu-ma langa ea pe pat.

"...cand am ajuns acasa tata a inceput sa dea in mine si sa ma faca in toate felerile..." spune ea cu o voce ragusita.

"Poate a reactionat asa pentru ca a fost foarte ingrijorat si nu s-a mai putut abtine." incerc eu sa o incurajez.

"Nu...asta nu e tot, mi-a spus ca de azi ori ma mut la mama ori ma duce la un orfelinat." continua ea incercand sa-si stearga lacrimile.

Nu pot sa cred. Doar pentru atata lucru sa se comporte asa cu ea? Nu a fost vina ei, ce nu intelege omul asta? E doar o copila! Nu ii poate face asta.

"Sigur a spus asta la nervi." ii spun mangaind-o usor pe spate.

"Nu...nu e adevarat...ma uraste, sunt un copil groaznic, tot ce am putut eu sa fac de cand m-am nascut a fost sa le stric vietile celor din jur. Nu merit nimic, nu am facut niciodata ceva bun pentru ceilalti, sunt cea mai oribila persoana de pe pamant!" spune ea aruncandu-se cu fata intr-o perna.

"Nu e adevarat, scompo. Tu mereu incerci sa faci numai lucruri bune si te gandesti mereu la ceilalti, gandeste-te doar la lucrurile pe care le-ai facut pentru mine sau pentru scoala, mereu ai fost cea pe care se puteau baza toti, erai cea care ne facea ziua mai buna cu zambetul si veselia ta. Si nu te cunosc de chiar atat de mult timp sa stiu tot trecutul tau, dar nu cred ca ai fii in stare sa ii faci rau cuiva." incerc din nou sa o incurajez. "Si ce poate fii asa de rau daca te muti la mama ta?"

"Mama nu poate sa ma creasca. De ce nu intelege nimeni asta?" spune ridicandu-se.

"Ok...deci, lasa-ma sa vorbesc cu tatal tau sa vad daca pot sa il conving sa nu faca ceva ce sigur o sa regrete. Cum sa abandoneze o fata atat de dulce ca tine?" ii spun eu in timp ce ii aranjez parul.

"NU!" trasare ea. "Prefer sa ma duc la un orfelinat."

"Cum poti sa spui asta?"

"Mai bine stau acolo linistita si nu ma deranjeaza nimene, plus ca mai am doar trei ani pana la majorat si o sa ma angajez din timp si o sa strang bani sa pot sa ma descurc si dupa sa ii arat tatei ca pot sa fiu bine si fara el." imi raspunde ea dandu-si o suvita de par dupa urechie.

"Of scumpo, de ar fii asa simplu."

"Nu imi pasa cat de greu sau usor va fii, eu nu vreau aa mai locuiesc cu el, stiu ca a muncit mult sa ne creasca pe mine si pe fratele meu si sa incerce sa faca in asa fel in cat sa nu ne lipseasca nimic si ii multumesc pentru asta, dar nu mai suport sa locuiesc cu el, orice as face fac prost si nu mai suport toata tensiunea dintre noi doi. Ma duc la un orfelinat si asta e, cine stie poate macar Austin ar veni sa ma viziteze." spune ea cu o expresie neutra pe fata.