~Sick Obsession~ (BoyxBoy)

XII

*Luca Pov*

Uneori, îmi vine pur și simplu să mă arunc în gol și să pierd fiecare urmă ce dovedește că am existat sau că am trăit aici, printre oameni. Urăsc să încep de fiecare dată așa, însă sunt atât de paranoic și mă simt vulnerabil. Am luptat atât de mult să mă scot din rahatul în care m-am băgat sigur. Nu pot accepta că am pierdut deja tot chiar dacă nici nu am încercat. Aazir vrea să mă ajute cum poate. El vrea să fim împreună, și eu vreau, însă nu pot. Nu până nu mă iert pe mine. Nu pot spune că am încredere în el în totalitate chiar dacă cred că a încercat oricum să îmi demonstreze că el e o persoană de încredere. Fiecare detaliu îmi rănuie tot, în fiecare zi mă gândesc ce să fac ca să îmi fie mai bine. Să ne fie bine amândurora, atât mie dar cât și lui Aazir. Abea dacă mă pot bucura de viață cum trebuie, viața pe care nu am avut-o niciodată. Mi-aș fi dorit să primesc un sfat, să știu ce să fac, însă nimeni nu e aici să înțeleagă ce simt. Sunt captiv în propria minte din care nu pot evada. O închisoare pe care mi-am creat-o singur. Chiar dacă ușa spre libertate e în fața mea, nu pot găsi cheia.

Mă aflam în camera noastră. Eu cu Aazir stăteam ambii într-o cameră. Aazir era la duș iar eu stăteam pe telefon în pat. M-am plictisit la un moment dat, așa că am lăsat telefonul deoparte și mă uit în jur. Nu e nimic interesant în cameră. Majoritatea lucrurile mele sunt în camera de cămin. Nici nu i-am spus surorii mele mai mici că am plecat. Olivia e sora mea mai mică de care nu prea am adus vorba. Sora mea mai mare și cea ce a fost bolnavă iar a cărei lănțișor îl port la gât a fost mereu sora ce a fost lângă mine când am avut nevoie însă niciodată nu mi-am apreciat sora mai mică suficient și sper să mă pot revanșa pentru tot.

Mă ridic din pat și merg prin cameră până văd în colțul camerei chitara lui Aazir. Nu cred că ar trebui să mă ating de ea. Într-un interviu, Aazir a spus că nu lasă pe nimeni să îi atingă chitara. Aș vrea să știu să cânt la ea. Corzile erau foarte lăsate, se pare că nu a fost acordată de mult timp. Din moment ce Aazir a fost târât mai mult pe la doctori si după mine alergând de tot felul de dubioși. Aazir chiar merită pe cineva mult mai bun, nu pe mine, un ratat ce cel mai probabil nu știe nimic altceva de cât să se bage în belele. Patetic din partea mea, știu, însă nu cred că relația noastră o să meargă și nici nu cred că va urma una. Adică... I-ați 5 minute din viață să mă cunoști și o să înțelegi. Aparent, nu sunt cea mai responsabilă persoană și nici cea mai calmă. Abea pot face ceva de unul singur. Am ajuns să mă urăsc atât de mult chiar dacă uneori, nu am făcut nimic greșit. Mișto, nu? Nope, nu chiar.

Las chitara acolo de unde am luat-o iar fix în acel moment, Aazie iese din baie. Părul îi era ud, dat pe spate. Niște stropi de apă se prelingea pe corpul lui. Nu m-am putut abține, m-am uitat la el de sus până jos până să îi întâlnesc privirea. E una caldă chiar dacă nu zâmbește. Avea prosopul în jurul taliei. Nu știu cum de nu mi-a ieșit sângele pe nas în momentul în care l-am văzut. Arată atât de bine. Corpul lui lucrat. Abea dacă pot visa la așa ceva. Eu sunt un schelete umblător iar el e total opusul meu.

   —Eeh? Ce faci lângă chitara mea? întreabă el.

Mă uit la chitară panicat și apoi mă uit la el și îmi ridic o sprânceană.

   —Nu e ca și cum o fur.

   —Știu, însă știi de ce nu las multă lume să o atingă.

   —Știu, scuze, spun eu în timp ce îmi trec mâna prin părul lung netuns de ceva timp. 

Mă uit în altă parte doar ca să îl las pe Aazir să se schimbe. După ce termină, acesta își ia chitară și mă cheamă lângă el în pat. Mă așez lângă el iar deodată, mă îmbată un miros de șampon de bărbat și  mentă.