Viata de printesa

Capitolul VIII

Vă rog să îmi scuzați greșelile, nu am mai apucat să îl corectez..., vina mea!! Oricum,sper să vă placă! 

Deodată, în lumina ce îmi atingea ușor pielea, ochii noștrii privindu-se neîncetat, am văzut ce fel de băiat este cu adevărat Aiden. Oarecum, seamănă cu Kristoff , cu mine doar că...nu este orfan încă. Totuși recunosc că situațiile se schimbă adesea ca și acum când,...a făcut un lucru surprinzător. Și-a lipit buzele de ale mele într-un sărut dulce. M-am înroșit ca focul simțindu-mi buzele presate și l-am împins deoparte eliberându-mă de o vrajă ce putea fi eternă.

-Ce tot faci? Îl întreb eu furioasă.

-Scuză-mă ,dar trebuie să recunoști: Kristoff nu mă mai poate întrece acum!
Am început să râd...cu lacrimi de durere. Stăteam cu capul plecat, iar el se uita la mine nedumerit.

-Ce ți s-a întâmplat? Mă întreabă el curios,venind spre mine.

Imediat ce s-a apropiat, l-am lovit cu palma peste față, așa de tare încât cred că i s-a înroșit obrazul. Oarecum, expresie de uimire pe care a făcut-o m-a bucurat, dar eram așa de furioasă încât am trecut pe lângă el și am fugit până la ieșirea din conac.

Eram așa de furioasă pe el... și pe mine că am fost așa proastă încât i-am acceptat invitația, încât am trântit și ușa conacului în timp ce ieșeam din acesta. Poate că am fost rea cu el, dar nu îmi cer eu scuze prima, în orice caz. Totuși,.... știind că va trebui să parcurg acest lung drum pentru a ajunge înapoi la conac,... mă face să amețesc. Dar o vorbă zicea „Pentru fericire trebuie să faci și anumite sacrificii.”

Pate că sacrificiul meu este acesta... sau poate nu doar acesta. Uneori credeam că nu voi mai avea nevoie de fericire sau de o familie, însă nu am realizat că de când am ajuns la conacul de Lilie, am făcut parte dintr-o familie... dintr-o fericire scumpă. Așa că trebuie să fiu și eu puternică pentru familia mea. Deci: la drum!

Așa de întuneric, de frig, de lung... trebuie să îl termin până în zori. Bine că nu trece nimeni pe acest drum, va crede că-s nebună de îl parcurg singură.
Lumina lunii îmi dezvăluie oarecum drumul. Pot vedea mici detalii ale anumitor lucruri din fața mea. Vântul nu mă prea ajută, mai ales că bate din fața mea. Prețul fericirii nu este atât de convenabil, poate de aceea nu mulți il plătesc. Poate de aceea nici Aiden nu se lasă cuprins de aura aceea pe care o au cei din conacul Lilie, poate nu vrea să plătească acest preț. Poate că deja îl cunoaște sau poate că nu... Oare a trecut și el prin ceva cutremurător în trecut? Of, de ce știu atât de puține despre el? El știe mult mai multe despre mine, nu-i așa?

De fapt, dacă stau să mă gândesc, amândoi ne cunoaștem pe jumătatea! Gândul acesta mă face să râd. Pe vant și întuneric...trebuie să recunosc că nu mulți încep să râdă dintr-o dată. Uneori chiar sunt ciudată,...dar într-un sens bun al cuvântului.

Toate aceste gânduri... mi-au făcut drumul mai ușor, mai scurt.Prin micul întuneric ce se răspândea prin jur, cu ajutorul unei linii subțiri de lumină de la lună, am văzut poarta conacului Lilie. Ciudat să o spun, dar: Mă bucur să o văd iarăși! Am intrat cu grijă, uitându-mă prin jur la crinii albi, ca de cristal, bătuți de vânt, și la petalele ce zburau vesele prin întuneric. O siluetă stătea sprijinită de un perete al conacului.

Venea ușor spre mine..., iar eu mă speriam la fiecare pas pe care îl făcea. A ajuns în fața mea repede. De la mică depărtare mi-am dat seama că era Kristoff. Ne uitam unul la celălalt, cu sclipiri mici în ochi. La un moment dat m-a luat strâns în brațe. Era așa de cald! Știam că acel moment va veni imediat, iar eu încă nu aveam un răspuns.

Timpul se scurge....