CPP

10. Zâmbește și acceptă.

Pe măsură ce timpul trecea, ea devenea din ce în ce mai nepăsătoare, în ciuda încercărilor neistovite a mamei de a arunca în stânga și dreapta informații noi despre el. Era mândră de ea din mai multe puncte de vedere, dar mai ales pentru că reușise să transforme reacțiile de pură obsesie și durere în indiferență. Reușise să se vindece, cu puțin ajutor, de el. Părea brusc că lumea era prea mică pentru planurile ei mărețe.

Dar cel mai important, reușise să iasă din carapacea ei și să accepte faptul că își pierdea timpul suferind după o variantă a unei persoane care nici măcar nu mai exista în acel moment. Iar timpul și experiențele pierdute nu mai puteau să fie înapoiate. Așa că a început să spună da. La aproape orice oportunitate se ivea la orizont. S-a înscris în toate cluburile școlare care au acceptat-o, implicându-se din ce în ce mai mai în organizarea activităților. A căutat o asociație de voluntariat unde să lucreze cu copiii și a început să iasă din ce în ce mai mult cu colegii în oraș, reușind să se mențină suficient de ocupată ca atunci când ajungea acasă să adoarmă aproape instant. Dar nu mai fusese de mult timp așa de fericită, deci nu regreta nimic.

Ajunsese să facă absolut tot ce își dorise până atunci, dar amânase dintr-un motiv sau altul. Nici nu credea că e posibil să ajungă să fie mai fericită și împlinită cu viața ei decât era în acel moment. Dar mereu mai e loc de câte ceva, iar la un moment dat, dintr-un loc destul de îndepărtat din vagonul aproape pustiu, o pereche de ochi verzi au reușit să facă contact cu ai ei. S-au speriat brusc și s-au prefăcut amândoi preocupați de priveliștea absolut plictisitoare a unui câmp aproape ars de soare. Calmându-se, au reușit aproape în același timp să restabilească legătura, zâmbindu-și reciproc. Prietena ei vorbea pe fundal, fără să fie ascultată de către ea, care era mult prea ocupată să saliveze la băiatul ce se afla la doar câteva locuri distanță de ea, deși părea că niciunul dintre cei doi nu avea curajul necesar să parcurgă distanța pentru a putea purta o conversație normală.

În cele din urmă prietena ei a rupt vraja, forțând-o să se întoarcă la discuția ei. Au coborât amândouă din tren, ea dezamăgită că el nu a coborât cu ele și că nici măcar nu au reușit să schimbe mai mult de câteva priviri aruncate din când în când. Putea să bage mâna în foc că nu avea să îl mai vadă în această viață, mai ales că mergea rar cu trenul. Poate că totuși trebuia să învețe până acum că viața e mult prea imprevizibilă pentru a putea avea siguranță în ceva anume.