📚Disponibilă în format fizic pe cathyamp.ro
📱Sau e-book pe Google Play Books
Rebecca Godwill nu ar fi trebuit vreodată să își bage nasul în treburile băieților mai mari.
31 Octombrie, Halloween, ziua în care inocenta, dar curioasa Becca împlinește...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În prezent:
Selectez o cafea de pe 5 și merg pe banca din spatele azilului. Aici e cel mai retras loc, unde pot avea puțină liniște. Mă întind pe spate, cu cafeaua lângă cap să nu mă ia somnul, și încep să privesc spre cer.
Se înserase destul de greu astăzi, sau cel puțin așa am impresia. Trag aer în piept, și localizez Luceafărul. Încep să îmi imaginez pentru o clipă, că astăzi este încă o zi banală, în care am intrat în tură de noapte, în care dimineață mă va aștepta mama acasă cu micul dejun pregătit, fără cafea, cu ceai, pentru că voia să dorm câteva ore.
Nimic ieșit din comun.
Doar o zi obișnuită.
— Când aprinzi lumina, ești mai fericită sau mai tristă?
Și... Până aici a ținut liniștea mea.
Îmi întorc privirea și o zăresc pe Marianne, o fostă scriitoare, rămasă singură după ce singura ei familiei, soțul ei, a murit acum un an.
— E secret... Și dacă ți-aș spune, probabil ai scrie o carte despre viața mea.
— M-am retras de mult, copilă.
— Asta e o minciună. Ți-am văzut agendele pline pe care le ții în noptiera de la cap.
— E o seară frumoasă, nu-i așa?
— Bine, hai să schimbăm subiectul și să ne prefacem fericite. Nici mie nu-mi place, oricum.
De fapt, Marianne suferă de demență. Presupun că așa ajung toți cei care gândesc și pentru alții, într-un final. Să nu mai fi stăpânul propriei tale minți, trebuie să fie iadul pe pământ.
Mă ridic și îi întind mâna. Ea mă privește ușor confuză, și ezită.
— Haide, să ne plimbăm puțin, scutur din mână și zâmbesc.
— Unde mergem? ea mă apucă sfioasă, și îi înconjor mâna ridată, între palmele mele, așezând-o pe braț.
— E...
— Secret. Da, da, știu, ea mă întrerupe și eu clatin din cap, ușurată, mergând ușurel pe aleea pietruită, pentru că încă mă simt slăbită.
Cu siguranță nimeni de aici, nu-și dorește ca seara să o întâmpine cu o tavă de medicamente care dau și efect de somnolență.
Bătrânețea celor fără familie, e tristă. De fapt, bătrânețea în sine e groaznică.
Nu trece o zi petrecută aici în care să nu simt că nu mă bucur de tinerețe suficient. Simt că rămân fără timp, și că mă scufund într-o rutină dezgustătoare, care nu face altceva decat să-mi facă viața amară.
Am deschis ochii, și acum trebuie să fac față realității.
Nu o mai am pe mama, stau prost cu banii, vin facturi, chirie, și mai trebuie să mai și mănânc. Nu așa mi-am închipuit că o să arate viața mea. Boala mamei nu a macinat-o doar pe ea, ci și visurile mele la o viață mai bună. Acum, ceva timp aveam impresia că la aproape 20 de ani voi avea un loc de muncă stabil, părinți alături, un iubit și de ce nu, o familie. Tata mă făcuse să cred astfel. Voia să devin o femeie cumsecade, și o soție bună. Voia niște lucruri de la mine pe care, cu trecerea timpului, am realizat că nu mi le doresc.
