Ultimul FOC

Volumul 2 𓆩♡𓆪 6: Contabilul

ÎN PREZENT
REBECCA

❝ Îți voi da o inimă nouă, și am să pun un alt suflet în tine.❞ - Ezechiel 36:26

Cu ochii înlăcrimați și roșii, cu buzele uscate și tremurânde, mă agăț de brațul lui Samael de parcă viața mea depinde de asta. Mirosul lui e diferit, umerii lui, mult mai lați decât îmi amintesc, brațele mai groase, și statura ușor adusă e decorată armonios de mușchii lungi de oțel, trupul lui tonifiat și zvelt, încă păstrându-și forma atletică de altădată. Pot să-i disting linia bărbiei din profil, atât de ascuțită, ca o sculptură de-a lui Gianlorenzo Bernini, cel mai meticulos în materie de detalii. Nasul lui e mult mai pronunțat, pomeții drepți și ochii mai însuflețiți decât în copilărie, dar la fel de adânci și mult mai amăgitori.

Buzele...
Ah, Dumnezeule!

Buzele acelea bine conturate, la fel de ispititoare, răcoroase, ca o atingere fină de catifea, îmi fac stomacul să se strângă. Gurile noastre din prezent se cunoscuseră în primele cinci minute de când ne văzusem, dar nu suficient. Îi vreau gura din nou peste gura mea, trupul presat peste al meu și mâinile lipite de mine.

Ar trebui să mă tem, e un străin acum, nu știu nimic despre el, dar mai știu și că fantoma acestui străin mi-a fost prezentă zi de zi în minte, dar și în suflet, preț de cinci ani.

Nu îmi pot lua ochii de pe buzele lui cărnoase, ori de câte ori deschide gura să vorbească. Vocea lui e precum o binecuvântare pentru urechile mele, gravă, pătrunzătoare, cu impact, răscolește în mine ultimele scântei din iubirea pe care i-am purtat-o odată, și mă face să cred că Samael, dacă și-ar dori, ar putea să reaprindă focul din mine fără prea mult efort.

Drăcie, sunt atât de fericită, că nu pot să nu tremur.

Samael observă, și îmi aruncă o privire peste umăr, de mă întoarce pe dos și îmi taie respirația.

Nu-mi dă drumul la mână, și știu că ar trebui să mă simt mai relaxată, acum că sunt cu el, dar dintr-un motiv necunoscut, am impresia că sunt de mână cu cineva mult mai periculos decât bărbații care mă urmăresc.

— Rebecca, ai făcut ceva? Samael mă întreabă, iar toată încărcătura emoțională se risipește, fiind înlocuită de o stare de nervi, care mă trăsnește mai ceva ca un fulger și mă face să îmi trag umerii înapoi, probabil arătând ca o pisică iritată în acest moment.

— Ce?! Ce te face să crezi că eu am făcut ceva, mă atac, și îmi dezlipesc mâna de brațul lui, ștergându-mi obrajii insistent.

Sami ridică din umeri, apoi își îndreaptă toată atenția către bărbații din fața lui.

— Atunci care dracului e problema voastră? tonul lui rămâne jos, constant, cu o poziție a corpului degajată chiar și în momente de stres.

— Asta, e problema mea! bărbatul murdar de supă, arată către costumul lui scump. Puicuța asta obraznică mi-a promis că mi-l plătește.

Samael se caută în portofel, și pot să observ că n-are mult acolo.

Scoate o bancnotă de 50 de lire și i-o aruncă în mutră.

— Ia-ți altă ciorbă. Problemă rezolvată, le flutură din mână să se care.

Cine nu l-ar cunoaște măcar puțin, ar crede că dă dovadă de aroganță, dar nu. Samael a fost întotdeauna un băiat simplu, care nu a căutat să intre în conflicte, ci doar să le evite, însă modul batjocoritor în care i-a făcut plata pe ciorbă, nu pe costum, cu siguranță nu este cea mai bună opțiune de a aplana un conflict.