Momentele spumoase ale lui Sebastian Sânge de Viperă și conacul de fildeș

Povața de pe Argeș

La unsprezece fix, când norii încă erau pe cerul fumuriu al lunii ianuarie, ochii lui Sebastian s-au deschis biruitori. Se afla la malul Argeșului, înfășat într-un scutec de bumbăcel și o pălărie voluminoasă pe care o pierde ulterior. Zăpada era înăltă, ninsoarea o puzderie de lacrimi înghețate venite de la Domnul de sus, parcă în frica atestatului la mal. Se știa deja că anticristul, fiul diavolului, venise din Tărâmul Flăcărilor de Jad, (Făgăraș) și coborâse pe râul Argeș, fix în toi de iarnă, parcă în batjocură pentru anotimpul plumburiu.
Așa a descoperit Sebastian Sânge de Viperă meleagurile pământene.

★彡

Revenind în vremurile actuale, Sebastian sta pe gânduri, plin de amărăciune, gândindu-se cu tact la următoarea sa mișcare. El este recunoscut ca "Răutatea din Umbră", mai vagă decât însuși "Ochii din Umbră". Numele specific trimite fiori pe spinarea oricărui pământean cu suflet, misiunea lui Sebastian fiind anihilarea rasei umane.
"Fiecare zi este o noua idee prin care eu îmi extind experimentele sociale și planurile periculoase. Fiecare zi este o suferință limitată." Gândi împăratul.
- Dar asta nu mă deranjează într-atât cât să mă las de muncă. spuse acesta cu glas tare.
Se întinde pe canapeaua din dreptul geamului, tânjind la briza balconului. Din pâcate este adâncit în perne, supus de lene, mahmureala verii trasând sudori sub ochii de culoarea vinului ai respectivului.
Într-adevăr biroul lui Sebastian era închegat în diferite mirosuri florale și căldură, amestecându-se cu mireasma de fag a pardoselei. Acesta trăia într-un conac cu înveliș de fildeș, interiorul și exteriorul fiind inspirate din neo gotic și rococo. Modele si bolte gotice erau schițate din basilicile vizitate în Italia, învelite in culorile specifice rococo-ului din Franța. Deși cu gust, Sebastian era un om greu de mulțumit și greu de împăcat cu deciziile. El combina ce îi plăcea, indiferent de compatibilitate. Era un haos greu de înțeles pentru ochiul țărănimii, dar era haosul său.
Stând acesta de-a latul pe canapeaua lipită de fereastra cilindrică, dă o privire grădinii sale de trandafiri albaștri. Lasă un suspin și își continuă inspecția. Trece cu privirea de foișor, de statuile angelice, de poteca care duce spre pădurea Spaimelor și așa se oprește cu ochii țintuiți asupra ei. Stă două momente și termină aici inspecția.
Trebuie să își continue planurile. Este esența sufletului său, și totuși, de la un timp nu mai simte nimic în acord cu uciderea în masă a pământenilor.
  - Ce să fac?! Oh, tu, cel de sus, o idee de mi-ai da...
Bineînțeles, fără vreun răspuns de sus din cauza rivalităților dintre viperini și îngeri, Sebastian dă ochii peste cap și se ridică ușor de pe canapea. Dă târcoale biroului de câteva ori și se oprește în fața raftului imens de cărți.
Aici, în fața rafturilor rezervate curentului romantism, cade în genunchi și începe a lăcrima cu picuri fierbinți.
- Nu mai simt un motiv pentru care să continui misiunea. Nu am cu cine să îmi împart victoria, suferința, bucuria și calitățile.
Își prinde obrajii între palme și urlă spre tavanul pictat ca o inspirație reinterpretată a capelei sixtine.