Momentele spumoase ale lui Sebastian Sânge de Viperă și conacul de fildeș

Două ciuperci în luminiș

Și așa ne aflăm față în față cu trecutul tulbure al lui Sebastian Sânge de Viperă și muritorul Serghei.

Pe atunci, Sebastian căuta hrană în Pădurea Spaimelor și a reușit să dea nas în nas chiar cu un muritor de rând.
Ascuns după copac, Întunecimea Sa îl admira pe tânăr cum sta în luminiș, adunând ciuperci. Dorea să îl ia prin surprindere, să sară la gâtul bietei dobitoace și s-o lase fără suflare. Planul nu a fost dus la capăt așa cum se aștepta, deoarece muritorul nu era chiar atât de pămpălău.
- Cine-i acolo??? zise prăpăditul, întorcându-se fix spre împărat cu un cuțit jerpelit de tăiat ciuperci aproape de piept.
  Sebastian e prins înțepenit, între cei doi căzând câteva raze de soare de printre crengi, despărțind luminișul în jumătate. Lighioana începe a gâfâi amarnic la vederea vampirului, rămânând și acesta fără vorbe.
   - Ei na, uite că m-ai prins. N-am ce să-ți mai fac acum, decât să te sfătuiesc a părăsi Pădurea Spaimelor instant.
   Sebastian Sânge de Viperă adoră surprizele, dacă prada i-a văzut chipul și este îngrozită, atunci care mai e farmecul...
   - La o parte, dihanie a pădurilor întunecate! Sânge nu am să îți dau și nici de aici nu mă clintesc! Pentru ciuperci am venit și pentru ele am a sta! zise tăntălăul muritor, fără a cunoaște identitatea certă a vampirului, care acesta începe a râde.
    - Vai de viața ta aia scurtă, tu cunoști măcar cine sunt eu? Cunoști cu cine schimbi vorbe? Normal că nu, de aia și folosești asemenea cuvinte lipsite de respect. Până acum trebuia să faci zece plecăciuni, dar te văd stând ca o iapă tâmpă. No ia hai gata, să ne prezentăm, curajul tău nu îmi displace momentan.
   Și muritorul începe a face o strâmbătură de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie.
   - Este un șiretlic ăsta. Numele nu se zice niciodată în pădure la necunoscuți!
   Sebastian clipește bine știutor, lăsând un mic zâmbet și aprobând din cap.
   - Așa o fi, dar cum ai vrea să te numesc? și începe Măria Sa a se apropia de muritor, scormonind câte o ciupearcă. Muritorul suspină.
   - Să mă numești Serghei de azi. Al tău care-i?
   - "Al dumneavoastră, al Măriei Tale, al Întunecimii sau Excelenței Tale" ar fi fost mai potrivit. Sunt însuși Împăratul Sebastian Sânge de Viperă. și își ridică de jos mâna spre Serghei, mânușa sa de dantelă fiind acum pătată de pământ.
   Rapandula nu oferă reciprocitate gestului, rămânând cu gura căscată la spusele Întunecatului. Își pune mâna stânga-n cap și urlă, scuturând la vampir o cruce ruginită cu mâna dreaptă.
   - Piei drace din fața mea! Ochi tăioși să te taie, gheare de dihanie să te sfâșie, colți albi să te răpună! De propriul trup să mori fără citire!
   Sebastian își dă ochii peste cap la reacția aceasta copilărească și grăiește:
   - Degeaba zici ce zici, iar crucea aia a ta nu are nici un farmec asupra mea, pe lângă asta mai e și jepată. Ia adună-te și oferă respect. Eu m-am prezentat cu numele meu adevărat, iar tu mi-ai oferit un nume oarecare. Ca un oarecare vrei să fii tratat, sau camarad?
   - Eu? Camarad cu draci? Hai că asta-i bună! râde Serghei.
   - Nu fii prostovan, Serghei. Uită-te aici, nu știu ce zvonuri ai auzit tu de mă crezi atât de malefic, dar eu un lucru îți zic: Cei pe care îi fac să sufere sunt cei care merită. Tu cum te consideri? Gunoi de om sau ușă de biserică? Dacă răspunzi corespunzător rămâi al meu, de nu, te joc în picioare și nimic nu se mai vede de tine.
   Băiatul rămâne mut, papornița cu ciuperci tremurând printre degetele sale. Ce poate el să zică acum? Ambele variante sună groaznic.
   - Și care-i răspunsul bun?
   - Ei na. Ia gândește-te, tu cum crezi că trebuie să răspunzi?
   Și Serghei îi dă o privire lungă, de sus până jos, la părul negru ca noaptea, la ochii dumnealui roșii ca vinul, pielea de porțelan și veșmintele excepționale. După asta se pune jos, iar Sebastian se așază lângă el.
   - Domnule Sebastian, scuze de disrespect, bănuiesc ce vreți să auziți, dar nu vă pot oferi acel răspuns.
   - Și de ce nu, dragă Serghei? spune Dumneasa atingând-i obrăjorul și primind drept răspuns la gest un tresărit.
   - Pentru că eu nu mint și nu pot spune că sunt om sfânt. E adevărat că nu am omorât și nu am furat sau mai rele, dar sunt totuși om. M-am îmbătat, m-am înfuriat, mi-am pus la îndoială credința și multe altele. Am avut mereu frică de dumneata fără să știu cine sunteți și totuși am venit în astă pădure după hrană. Mi-am căutat-o cu lumânarea și dacă e să o luăm pe corecte o merit, deoarece nu sunt ușă de biserică așa cum vreți.
   Se lasă pauză, Sebastian îi oferă o privire pișicheră și zâmbește, strălucindu-i colții în soare.
    - Dar vai ce răspuns splendid. Felicitări, Serghei, mi-ai dat ceea ce voiam să aud. De astăzi te iau sub aripa mea.
   Și muritorul rămâne cu gura căscată.
   - Poftim?! Adică cum? Ați spus că cei păcătoși merită să sufere!
   - Nu asta am zis, Serghei, fi mai atent. Am spus că suferă cine merită, iar tu nu meriți. Ți-ai recunoscut defectele și îți pare rău de ele. Așa ceva este mult mai de preț decât orice. Pentru asta mi-ai dat de gândit asupra sentimentelor mele.
    Ce să mai zică muritorul, că nu mai zice nimic.