Momentele spumoase ale lui Sebastian Sânge de Viperă și conacul de fildeș

Dracu' în persoană

    Sebastian Sânge de Viperă a părăsit masa vampirilor și, apăsat de dureri inimaginabile asupra sufletului său, puțin derutat, a început să se plimbe prin Palatul Vampirilor Reuniți (PVR - Reședința oricăror vampiri care doresc să se întâlnească o perioadă în Făgăraș).
    Tânărul viperin sta la marginea unui balcon și privea adânc în noaptea cenușie, copleșit de vinovăție și suspinând către stele.
    - Of, dacă erai aici, ai fi putut să mi te așezi în palmă și să îmi asculți durerile. plânse Sebastian, gândindu-se la unul dintre prietenii săi cei mai buni, Luceafărul.
    Și așa mai lasă un suspin.
    - Atâta lume care mă cunoaște, atâta susținere și dragoste. Totuși.. este atât de departe, nu am pe nimeni cu adevărat alături, nici măcar pe tine, Luceafăr blând...
    Întunecimea sa este întreruptă din bocete și nenumărate suspine de către un zgomot suspicios de tropote.
    - Cine este acolo? Asasin al miezului de noapte, tu ești?
    Și ar fi fost bine de era așa, pentru că ce aștepta la colțul columnei avea să fie mai îngrozitor decât orice bestie nocturnă.

    În felul acesta dispare Împăratul Vampirilor în mijlocul nopții, fără urmă de întoarcere, cel puțin așa cum îl știam noi...

。・゜・ ・゜・。

    Dimineața următoare, când se face cunoscută dispariția precizatului, tot neamul vampiresc, strigoii înrudiți și toți dracii încep a face mare tărăboi. S-a lăsat cu plânsete, urlete, șapte sate și columnele lor au fost distruse în urma acestei catastrofe emoționale. Când liderul dispare, supușii sunt pierduți și intră în depresie glaciară.
    Dar vampirii de rasă pură nu se lasă răpuși de asemenea sentimente și vești. Trebuie să fie puternici pentru neam și pentru lider, și uite așa au început căutarea lui Sebastian Sânge de Viperă.

    Împăratul se trezi după 3 zile, într-un palat mai întunecat decât propriul său suflet. Se uită mai atent și își dă seama că este legat cu cătușe de un pat dublu cu baldachin.
   - Doamne ferește, dar unde dracu' sunt? strigă acesta cu greu, vocea sa parcă ridicându-se dintr-un cosciug îngropat la 10 metri sub pământ.
    Nici un răspuns. Sebastian continuă să se uite în jur, analizând împrejurimile. Încă legat de patul cu baldachin care era învăluit de o cuvertură mătăsoasă roșie, perne moi, iar baldachinul sugrumat de nenumărate draperii transparente negre cu diferite modele, ipostaza aceasta se poate spune că cel puțin îi displăcea și că cel mult ar prefera să își bage unghia în gât decât să mai existe așa.
    Din cauza draperiilor, era cam dificil să își dea cu părerea în pricina camerei în care se afla, dar se putea observa lumina care venea din dreapta sa, de la o fereastră. Draperiile ferestrei erau strânse în funie aurie, iar geamul închis ținea mireasma încuiată în camera cu Împăratul. Mirosea intens a parfum bărbătesc, cu o tentă florală și ceară de lumânări.
    Mirosul subtil de lumânări îi trimitea frisoane pe spinare. Cunoștea o singură persoană care ar avea asemenea interese și gusturi, chiar una singură care s-ar lua în cârdășie cu păstrătorii vieții de apoi. Acea persoană este nimeni alta decât...
    - Sandu-capră! Încetează ascunzișul, știu că tu ești în spatele acestei măgării de conotații extreme! Ieși la iveală și dă-mi vălurile astea la o parte ca să te pot vedea!
    Fereastra se face dintr-o dată țăndări, ca o explozie, jumate din cioburi sar în pat lângă Sebastian și jumate pe jos. Intrase dracul pe geam.
    - Buna să îți fie inima, măi Sevastian Sânge de Biperă! îl încunună Sandu-capră ridicându-și pălăria de pe cap și făcând o plecăciune, părând nici nu a da interes faptului că stă pe cioburi.
    Sebastian îl scuipă nonșalant și îi zice:
    - Ca de obicei, îndrăznești să îmi pocești numele! Pentru a suta oară îți zic că nu este amuzant!
    - Doar pentru că un prost nu râde, nu înseamnă ca trebuie să mă iau după el! râde Sandu-capră. Ia hai zi, șezi bine? și îi dă un clinchet la cătușe cu unghiile sale lungi ca de serpentină.
    - Șad pe un pat plini de cioburi. Ce este cu intrarea asta, nu-i aici unde locuiești?
    - Da chiar aici este, dar am simțit nevoia unei intrări dramatice. Am atâtea camere în acest palat, un geam spart nu-mi dă vreo durere la portofel, Sevastiane!
    Și Sebastian își dă ochii peste cap la insuportabil. Se aștepta la cel puțin o explicație.
    - No hai, că nu te mai las să stai pe ace, o să-ți zic de ce ești aici. și începe a râde incontrolabil de parcă înaintea unei glume, dar probabil râdea la aluzia cioburilor cu ace.
    Viperinul nu schițează absolut nici o expresie nouă pe fața sa cizelată, și doar îi dă o privire plictisită lui Sandu-capră. Pentru un moment a fost speriat fiindcă îi cunoaște puterile întunecate, dar când Sandu-capră își deschide gura deja o iei pe câmpii.
    Sandu-capră sare repede în pat, fix în cioburi, din nou, fără să le dea vreo importanță, și își toarnă jumate de corp deasupra Împăratului, vorbind inutil de tare.
    - Te urmăresc de ceva vreme, dragul meu prinț. De când ți-ai pierdut prețiosul tău camarad, chiar, cum s-ar zice, de la declinul tău! Am așteptat să te cuprindă gândurile negre, acelea pe care le ai în preajma oricărui balcon. Eu sunt acel gând, mi-ai dat putere nenumărată și așa m-am materializat aproape de tine.
    - Și ce vrei? zice Sebastian sec, deja enervat de menționarea decedatului.
    - Să te posedez, firește! Știu că nu îmi stă în fire să fiu atâât de formal... Spuse Sandu-capră luând un ciob ascuțit între degete și uitându-se la chipul lui Sebastian prin acesta. Dar am zis să purtăm și noi o discuție înainte să pun stăpânire pe tine, măcar de data asta.
    - O discuție ca să ce? Fă-ți mendrele și dispari, cât plănuiești să mă ocupi?
    Și Sandu-capră începe din nou a râde isteric, de data aceasta cu lacrimi.
     - Vai de mine, Sevastiane! Tu crezi că este așa de ușor? Nu pricepi, am văzut absolut tot! Tot ce aveai tu de a face cu parvenitul acela care acum zace sub noi în sicriu, pierdut de soarte printre spirite! Dracu vă mai adună la loc, o oală spartă, prost calitativă de la început. Asta ați fost voi. Pe scurt, nu va fi, nu a fost și n-ar fi fost absolut nimic bun între voi doi! Nu îmi vine să cred ochilor, că de când suntem noi legați, adică de când am fost legați, în momentul ăsta suferi mai tare ca niciodată! Ești un mare ratat în ochii mei astăzi, Sânge de Biperă.
    Împăratul închide ochii, îndurerat, o lacrimă singulară și neagră prelungindu-și suferința pe obrazul său.
     - Știu că e treaba ta să spui asemenea lucruri, dar aici întreci măsura. Nu știi nimic despre Serghei și ce gândeam eu despre el, respectul este, fără dar și poate, nemarginit. Respect și atât a fost și încă este.
    - Vai de capul tău! Vrei să vezi ce știu eu? Te iau cu mine, măi camarade!

    Și așa Sandu-capră îl sărută pe Sebastian, transpunând-l în propriul său trecut cu decedatul.