Suflet de duhovnic

Capitol 5: Anonima

In timpul săptămânii, miercurea şi vinerea, părintele săvârşeşte Sfânta Liturghie, chiar dacă în biserică nu sunt mai mult de zece oameni, dar el trăieşte la fel de intens măreaţa celebrare a Jertfei lui Hristos. Însă acea zi de miercuri avea să dobândească pentru slujitorul sfântului altar un loc anume în zilele din calendarul acelui an.

Era o zi frumoasă de primăvară în care cireşii păreau a se lua la întrecere cu corcoduşii în podoabele lor florale, în timp ce albinele zumzăiau vesele din floare în floare de parcă ar fi interpretat un cântec in cinstea vieţii.

lumina blândă se strecură şi în micul paradis al părintelui Nicolae ce tocmai ieşise să citească din Sfânta Evanghelie a sfântului evanghelist Marcu despre femeile mironosite. In timp ce citea avea sentimentul că s-a întors în timp, în acea zi de Duminică, pe când grupul de femei curajoase au mers la mormânt să ungă trupul Mântuitorului cu mir şi care se întrebau unele pe altele, cine le va da la o parte piatra de pe mormânt. La sfârşitul lecturării, părintele sărută cu evlavie Sfânta Evanghelie şi privi cu drag către puţinii lui enoriaşi ce se aflau în acea zi în biserică. Privirea îi fu atrasă de o silueta ce stătea în umbra coloanei din partea dreapta ce desparte pronaosul de naos. Nu părea să fie cineva cunoscut şi cum în acest lăcaş rar vine cineva străin, simţi în suflet imboldul curiozităţii. Din când în când îşi arunca privirea asupra acelei făpturi învăluite în mister. Sentimentul că acea fiinţă are nevoie de ajutor, îl făcu pe preot să se roage lui Dumnezeu să nu o lase să plece din biserică până ce nu va reuşi să-i vorbească.

Observă că la un moment dat persoana aceea firavă s-a desprins din umbra coloanei şi s-a  îndreptat către ieşire ,dar s-a opri în pragul uşii unde a stat  nemişcată cateva secunde apoi s-a întors la locul de lângă stâlp, de parcă se răzgândise.

Veni şi momentul final al Sfintei Liturghii când părintele ieşi în faţa sfântului altar pentru a-i mirui pe credincioşi . Făptura aceea ce dorea să rămână anonimă, era o tânără ce nu avea mai mult de 18 ani, dar care deşi avea un chip atât de tânăr, umerii uşor încovoiaţi precum şi privirea absenta, trăda un suflet ce tindea să moară. Fata dădu să plece, dar părintele se surprinse strigând rugător:

- Domnişoară, vă rog, nu plecaţi!

Fata trezită parcă dintr-un vis anost îl privi oarecum nedumerită.

- Cu mine vorbiţi?

- Da, cu dumneavoastră!

Privirea blândă a părintelui o îndemnă să-şi îndrepte paşii către sfântul altar şi să primească pecetea sfinţitoare pe frunte cu undelemn binemirositor.

Tânăra era îmbrăcata cu bun gust, dar într-o singură nonculoare : în negru. Avea părul lung de un castaniu închis ce depaşea puţin umerii, iar în buza inferioară strălucea un piercing discret. Bretonul tuns cu mare artă în trepte acoperea o parte a feţei, însă ochii ce păreau de un cenuşiu închis îţi dădeau senzaţia că aparţin unei făpturi ce a uitat de mult să mai trăiască.