Down with the Fallen

Capitolul I

"Nu! Nu eu am fost! Jur! Jur.." ultimele cuvinte mi-au fost intrerupte de lacrimile de nestapanit. Mainile mi-au fost puse in catuse si strans legate la spate. Am fost adusa pe o platforma. Platforma de la capatul Raiului.
"Nu eu l-am omorat! Trebuie sa ma credeti! Nu..". Nu am fost lasata sa termin. Am fost impinsa de pe platforma si am cazut. Am cazut in gol. Aerul taios imi trecea violent pe fata. Am simtit cum ma scufund. Cum ma afund mai tare si mai tare in Lumea reala. Senzatia de inec a fost repede inlocuita cu durerea insuportabila atunci cand am facut contact cu pamantul. Asta e Lumea Reala: suferinta intruchipata in chipul unui om, deformat de griji, ura si egoism. Fusesem alungata din Rai. Fortata sa traiesc aici pentru o crima pe care nu am comis-o.
Mi-am strans genunchii la piept si am inceput sa plang. Am plans pana nu am mai avut aer, simtind cum ma inec pentru a doua oara. Nu mai e cale se scapare.
Intr-un tarziu am decis sa deschid ochii, sa vad unde sunt. Stateam sprijintita de o cladire foarte inalta. Rochia alba de pe mine era sfasiata si eram desculta. Am privit dezorientata in stanga si in dreapta si am zarit un drum langa cladire. Trebuie sa fi fost in spatele cladirii. Am pasit incet, atenta la lucrurile din jurul meu. Pe langa povestile ingrozitoare pe care le-am auzit de la mama, cum ca acest loc este numai gri, fara pete de culoare sau orice fel de lucru ce ar lasa o impresie de bucurie, locul acesta nu este prea rau. Ajunsa in fata cladirii am zarit alte doua drumuri, de data aceasta mult mai mari, pe care nu treceau fiinte, ci masinarii. Niste obiecte pe care nu le mai vazusem. Dupa ce am incetat sa ma mai holbez la ele sau la cladirile imense si colorate, pe care erau tot felul de imagini stralucitoare, am zarit creatura de care fusesem avertizata: omul. Semana...destul de mult cu mine. Aceeasi fizionomie doar trasaturi diferite. Locul unde eram eu era plin de acesti oameni. Si ei ma observau pe mine, cum si eu ii studiam pe ei. Dar fiecare trecea mai departe, neuitandu-se in urma la confuza de mine. Am decis ca nu are rost sa raman aici pe loc, asa ca am vrut sa ma intorc la stanga, cand trupul meu s-a izbit de ceva si era sa cad pe spate. Am fost prinsa de mana si echilibrata. In fata mea era un trup mult mai inalt decat mine. M-am uitat in sus si am putut sa vad o pereche de ochi albastri, fixata asupra mea. Acest...om nu parea asa obisnuit cum erau ceilalti. Bratele lui erau acoperite de desene diverse, de culoare neagra, si altele se intrezareau la nivelul gulerului tricoului lui. Mi-a dat drumul la mana, si a plecat, trecand pe langa mine. M-am surprins si pe mine insami cand am realizat ca eu strigasem dupa acel om.
"Stai!"
"Ce?" s-a intors si mi-a raspuns taios.
"M..m-am pierdut.." am raspuns sincer, incepand sa ma apropii de el.
"Ia un taxi si pleaca." mi-a raspuns si a dat sa se intoarca.
"Un ce?" am intrebat confuza.
"Chestia aia." a spus si a aratat spre o masinarie ca cele pe care le vazusem pe drumuri, de culoare galbena.
"Sa intru in aia?"
"Da. Ce e asa ciudat?" a intrebat rece.
"Nu stiu.. Tie nu ti-ar fi frica sa intri in asa ceva?" am intrebat.
"Poftim?!" a izbucnit intr-un ras batjicoritor.
"Ce e? Chestia aia e infricosatoare!" m-am aparat eu.
"Ai luat droguri sau ceva?" intreba razand in continuare.
"Ce sa iau?"
"Nu stii ce sunt alea droguri?" a intrebat izbucnind iar in ras.
"Nu, nu stiu. Acum poti sa te opresti din ras." am raspuns serioasa.
"O, doamne! Ce fel de persoana esti tu? Care nu a auzit de masini, si ii e frica sa intre intr-un taxi, dar pretinde ca nu a luat droguri?" spune incepand sa se opreasca din ras.
"Una care nu apartine lumii asteia infecte." am raspuns aspru si serios intorcandu-ma cu spatele.
"Hei! I-o incet." mi-a spus prinzandu-ma de incheitura ca sa ma intoarca cu fata la el. "Aici sunt de acord." spune pe un ton serios, privindu-ma curios.
"Adica?" il intreb aspru.
"Lumea asta chiar e infecta." mi-a raspuns.
Nu mi-a venit sa cred. Strainul... Poate si el fusese alungat aici! La fel ca mine! O doamne, asta ar putea insemna scaparea mea, sau cel putin as putea fi ajutata de el.
"Ce e?" m-a intrebat, vazand ca tac.
"Nimic. Eu doar... Si tu ai fost alungat?" am intrebat cu o farama de speranta.
"Alungat? Despre ce vorbesti?"
"Deci nu..." am murmurat pentru mine, intristandu-ma.
"Adica... Am fost alungat de familie si asa, daca la asta te referi." a incercat el sa ma binedispuna.
"De ce?" l-am intrebat curioasa, acum privindu-l in ochi. El se incrunta amenintator, iar eu am facut un pas in spate. "Nu vreau sa ma bag, sau ceva..." am incercat sa ma corectez.
"Atunci nu mai intreba!" mi-a taiat-o el aspru.
"Imi pare rau.." spun cu un glas mic incepand sa ma retrag, vazand cum el incepea sa se infurie.
"Asa si trebuie." raspunde sec.
"Eu cred ca ar trebui sa plec..." incerc sa ma scuz ca sa pot fugi odata de acolo. Ce inceput mirobolant in Lumea Reala.
"Intr-adevar." spune el la fel de dur. Ma intorc sa plec dar, pentru a doua oara el ma prinde de mana, fortandu-ma sa ma intorc cu fata la el. Isi pune mana sub barbia mea, facandu-ma sa ma uit la el.
"Nu pleci pana nu imi spui cum te cheama. Trebuie sa stiu pe cine sa dau vina ca intarzii." imi spune.
"Daiana." raspund eu cu o voce mica.
"Asa." spune el increzut, luandu-si mana de pe barbia mea.
"Iar tu esti..?" il intreb eu pe el.
"Mattew." imi spune, un zambet jucandu-se pe fata lui.