Ducesa de Marshela ✔

Capitolul 4

Îmi ondulez părul și mă îmbrac. Nu am dormit întreaga noapte și simt că mă voi alege cu o superbă durere de cap. Tot ceea ce reușesc să mănânc este un covrig. Tata este primul care se trezește și îi pregătesc o cafea. Mă roagă să fiu cuminte, să îl sun în fiecare zi, fără să mă gândesc la fusul orar. Dacă ar putea, ar veni cu mine, dar știu că nu poate renunța chiar atât de ușor la locul său de muncă. Și înțelege că trebuie să mă elibereze, să îmi permită să mă maturizez într-un final.

Primesc un mesaj de la Emeric, care mă anunță că a pornit de la hotel. Primul meu instinct este să îi pregătesc o cafea, o gustare, dar îmi reamintesc că bărbatul este la muncă. Are o anumită responsabilitate și trebuie să o îndeplinească. Și nu prea are timp să socializeze.

Pășesc în camera mea și oftez. Îmi va fi dor să mă trezesc dimineața și să privesc pe geam, să văd razele soarelui strecurându-se printre clădiri. Îmi va fi dor de serile în care îmi pregăteam o cană de ceai și îmi luam o carte. Dar voi reveni. Voi veni din nou acasă și totul va fi ca la început.

Nimic nu se va schimba.

În mijlocul patului las ursulețul de pluș, de culoarea șampaniei, cu o fundiță roșie. L-am primit la vârsta de trei ani de la bunici și de atunci mereu mi-a fost alături. Iar acum îl las acasă, să aibă grijă de camera mea.

Încalț pantofii de la marginea patului și mă privesc în oglindă. Îmi place felul în care fusta mi se mulează pe corp, îmi place materialul fin al cămășii și voi încerca, pe cât posibil, să ignor faptul că tocurile sunt prea înalte.

Sunt pantofii mei preferați, pe care îi port la ocazii speciale. Îmi sunt și mai dragi pentru că i-am cumpărat din primul meu salariu și, de fiecare dată când îi port, îmi aduc aminte că sunt în stare de orice, că știu să muncesc pentru ceea ce am nevoie.

— Julieta, ești gata? Aud vocea mamei și mă întorc către ea.

Până și mama este îmbrăcată iar asta mă nedumerește. Mi-a spus că nu mă va însoți la aeroport, dar se pare că m-am înșelat iar asta mă mai liniștește. Voi fi mai sigură pe mine dacă părinții vor veni cu mine. O îmbrățișez pe mama iar ea îmi aranjează buclele. Îmi șoptește că sunt frumoasă, că nimeni nu poate face ceea ce fac eu și o cred. Pentru că mama mereu are dreptate.

Tata mă ajută să îmbrac paltonul și mă întreabă, din nou, dacă am tot ceea ce îmi trebuie. În fața blocului, ne așteaptă două mașini. Din prima mașină, coboară Emeric. Rămâne ușor surprins să mă vadă atât de elegantă, dar îmi zâmbește. Geamantanul ajunge în portbagajul mașinii iar Emeric își scoate telefonul. Formează un număr și începe să vorbească în franceză. Mama mă apucă de mână iar eu doar îi zâmbesc, transmițându-i că sunt pregătită de așa ceva. Sunt pregătită să fac un asemenea pas.

După aproape cincisprezece minute, mașina începe să încetinească. Privesc pe geam, dar nu reușesc să văd nimic. Emeric este primul care coboară și îmi deschide portiera. Rămân cu gura căscată la vederea aeronavei princiare.

Privesc speriată în jurul meu, gândindu-mă că poate suntem urmăriți de cei din presă, dar bănuiala nu îmi este confirmată. Doi bărbați, destul de înalți, se apropie de Emeric. Schimbă câteva cuvinte iar Emeric le face un semn în direcția mea.

— Domnișoară Carson, vreau să îi cunoașteți pe Luc și Norris, cei care vor avea grijă de părinții dumneavoastră cât timp vă veți afla în Marsilia, anunță iar eu încerc, pe cât posibil, să nu mă încrunt.

Dintr-o dată, se poartă extrem de formal. Se comportă de parcă abia mă cunoaște, dar voi discuta cu el imediat ce vom rămâne singuri. Îmi transmite, din priviri, să am încredere în el iar eu încuviințez scurt.