Ducesa de Marshela ✔

Capitolul 22

— Vom întârzia la întâlnire, îi șoptesc, dar el doar mă sărută pe gât. Își ajustează poziția în fotoliu și îmi strânge coapsele. Își strecoară o mână între picioarele mele, dar renunță la plan, deoarece îl privesc urât. Avem telefoanele închise, dar trebuie să mergem în sala de ședințe. Deși el are cu totul alte planuri. Mă sărută și îmi permite să mă ridic. Îmbrac pantalonii evazați și încerc să îmi închid nasturii de la cămașă. Vine în spatele meu și mă îmbrățișează. Îmi place această senzație. Căldură și confortul pe care o simt. Care ne învăluie pe amândoi.

— Ce zici de o mică vacanță, de doar două zile? Luăm iahtul și ne facem nevăzuți, îmi șoptește iar eu mă întorc către el.

— Îți dorești să ne recunoaștem relația? Adică, trebuie să spunem unde mergem, nu-i așa?

— Nu chiar. Îi spun lui Clement că am de gând să plec și va discuta el cu cei de la paza de coastă. E un iaht mai discret, îl pot conduce de unul singur. Ne-ar prinde bine puțin departe de toate astea, ce zici?

— Ce nu faci tu pentru poftele trupești, chicotesc iar el mă îmbrățișează.

— Este un bonus, desigur, dar vreau să fim noi doi. Să vorbim. Să ne odihnim puțin. Să privim cerul. Este sfârșitul lunii mai iar stelele sunt superbe în perioada aceasta a anului. Jules, vreau să te asigur că te-am ales pentru că țin la tine. Pentru că alături de tine simt că sunt mai liniștit și atât de fericit. Mi-ai oferit o oportunitate la care nici măcar nu am visat, aceea de a avea o iubită. Nu știam ce înseamnă o relație, dar ai avut atât de multă răbdare cu mine și nu pot decât să îți mulțumesc, murmură și își strecoară brațele în jurul taliei mele.

Mă las în brațele sale și îmi este imposibil să nu oftez. A trecut deja o săptămână din noaptea aceea când mi-am dat seama că îl iubesc și încep să realizez că nu mai pot să dau înapoi. Am ajuns să îl iubesc pentru că a avut încredere în mine de la bun început.

Pentru că m-a tratat ca o ființă normală, ca o fată adultă, nu ca o puștoaică prostuță. Mă privește când vorbesc și chiar mă ascultă. Mă sărută și simt că mă apropii de limitele Universului.

— Să știi că nu prea îmi place să mi se spună Jules, îi mărturisesc, dar el pufnește. Se apleacă și mă ia în brațe. Încep să strig, să îl rog să mă lase jos, dar nu mă ascultă. Se așează înapoi pe scaun, ținându-mă aproape de el, privindu-mă precum un leu.

— Aș putea să folosesc alte porecle pe care le am, ce zici? Îmi propune iar eu las o gură sănătoasă de aer. Mă aplec să îl sărut, dar auzim o bătaie în ușă și se deschide brusc.

Îmi întorc privirea către Clement, care are brațele la piept, zâmbind cu subînțeles. Încerc să mă ridic din brațele lui Amadeo, dar acesta nu dorește să mă elibereze. Îmi masează coapsele, dorindu-și să mă liniștească. Nu îl deranjează faptul că tocmai am fost descoperiți.

— Îmi pare rău că întrerupt momentul romantic, dar sunteți așteptați în sala de ședințe.

— Domnule Ministru..., încerc să vorbesc și reușesc să mă ridic din brațele Prințului.

— Clement este numele meu și abia am așteptat să văd această imagine. În special, după amenințările pe care le-am primit când ai ajuns la Paris, anunță iar eu mă întorc către Amadeo, care își ucide cel mai bun prieten din priviri. Țin minte de câte ori Clement a fost sunat și se schimba la față, de fiecare dată, când rostea cuvintele „desigur, Alteță". Iar acum înțeleg de ce.

— Sala de Ședințe, Altețele Voastre, anunță Ministrul și se îndepărtează.

Îl apuc de braț pe Amadeo și îl trag în fața mea. Îi acopăr gura cu a mea, sărutându-l cu posesivitate, astfel încât să știe că este doar al meu. Că îmi doresc ca întreaga lume să știe de noi. De relația noastră.