Ducesa de Marshela ✔

Capitolul 21

Deschid cutia din catifea și rămân cu gura căscată la vederea inelului cu diamantul pătrat, de un galben perfect. Îi caut privirea lui Emeric și îmi dau seama că este mai emoționat decât mine. Inspiră adânc, îndepărtându-și lacrimile. Ochii cad din nou asupra superbei bijuterii și o mulțime de gânduri îmi străbat mintea. Este un inel superb. Două diamante mai mici, extrem de delicate, sunt așezate în stânga și în dreapta diamantului central. Cercul auriu completează perfect tabloul. Aș vrea atât de mult să îl iau din cutia de catifea, dar simt că nu este cazul. Îl privesc din nou pe Emeric, care încuviințează, oferindu-mi răspunsul la întrebarea pe care nici măcar nu am îndrăznit să o rostesc.

— Am cerut-o în căsătorie, dar mi-a spus ca inelul acesta să ajungă la fiica mea, murmură și îmi dau seama că ochii îi sunt inundați de lacrimi. Deși mâinile îmi tremură, reușesc să îi desfac nasturii sacoului și strecor cutia cu inelul în buzunarul interior. Ating arma pe care bărbatul o are, dar încerc să îmi ascund emoțiile. Îmi las capul pe pieptul lui, respirând din ce în ce mai greu.

Îmi doresc să strig. Emeric îmi este ca un frate și mă doare sufletul să îl știu atât de descurajat. Atât de lipsit de speranță. A avut planuri, și-a dorit să fie fericit, a adorat-o pe Eveline, dar destinul a mai avut ceva pregătit pentru el. Palmele lui Emeric se plimbă de-a lungul spatelui meu și simt cum mă sărută pe creștet. Inspir adânc, dar auzim ușa cum se deschide.

— Julieta, declarația de pres-...Îmi cer scuze, auzim o voce iar asta aproape mă smulge din brațele lui Emeric.

Amândoi privim în direcția ușii iar eu tresar la vederea lui Amadeo. Zâmbetul îi piere de pe față iar primul meu instinct este să îl asigur că nu are motive să bănuiască faptul că s-ar întâmpla ceva între mine și Emeric. Acesta din urmă face câțiva pași în spate iar cu coada ochiul observ cum își înclină ușor capul. Prințul nu face decât să se îndepărteze, închizând ușa în urma lui. Îmi rotesc umerii și mă întorc către Emeric. Acesta pare mai neliniștit iar îl sărut pe obraz. Mă privește confuz, dar bănuiește că am un plan și nu are de gând să mă oprească.

— Mă duc să vorbesc cu el, apoi vei vorbi și tu. Trebuie să vorbești cu el. Nu mai poți da înapoi, îl anunț iar prietenul meu încuviințează.

Îl las în birou și merg la Amadeo.

Inspir adânc și pășesc în încăpere, unde îmi găsesc iubitul în scaunul din piele, vizibil îngândurat. Fără să stau prea mult pe gânduri, mă apropii de el și mă așez în brațele lui. Rochia pe care o port se ridică puțin iar el nu cedează și îmi prinde coapsele și își plimbă palmele peste pielea mea. Îmi trec degetele prin părul lui, dar el nu face altceva decât să se strâmbe.

Îmi strânge coapsele iar asta reușește să îmi smulgă un chicotit slab. Brațele mi se strecoară în jurul gâtului său și îmi ajustez puțin poziția. Amadeo inspiră adânc, dar continuă să fie îngândurat. Să fie morocănos.

— Și eu mă bucur să te revăd, Alteță, șoptesc iar el se strâmbă. Mă aplec și îl sărut pe frunte, în speranța că își va reveni și nu va fi chiar atât de încăpățânat.

— Ai avea atât de multe posibilități cu un om precum Loran. Ți-ar putea oferi mai multe decât mine, mormăie iar eu îmi las capul într-o parte. Își adâncește degetele în pielea mea, de parcă își dorește să se agațe de mine, să se asigure că îi sunt aproape.

— Și ce anume mi-ar putea oferi? Liniștea și puterea pe care o primesc de la tine? Atenția și grija ta? Renunță la încăpățânare, iubitule, și acceptă că doar pe tine te vreau. Doamne, a trecut deja o lună de când am mai petrecut timp împreună și deja mă topesc de dorul tău. Te las să vorbești cu Emeric și te aștept sus. Pregătesc cina, îl asigur și îl sărut pe gât.