Ducesa de Marshela ✔

Capitolul 10

Vă mulțumesc pentru mesajele de încurajare primite în ultimele luni. – A.

— Este bine, Alteță. Fotografia a fost postată acum cinci minute, are peste zece mii de aprecieri și aproape la fel de multe distribuiri. Programul de sâmbătă va fi încărcat peste trei ore pe site-ul oficial al Palatului. În aproximativ cincisprezece minute, mă voi întâlni cu Ministrul de Stat la Conacul Helena, pentru ultimele verificări.

— Mulțumesc, Amelie. Săptămâna viitoare vom publica și fotografia cu domnișoara Carson, anunță Prințul și se uită la mine. Mă întorc cu spatele către el, încercând să îmi ascund emoțiile.

I-am făcut o mulțime de fotografii, mi-a zâmbit de prea multe ori, a încercat de nenumărate ori să îmi prindă mâna. Fiorii pe care a reușit să îi planteze în interiorul sufletului meu sunt parcă smulși din romanele de dragoste pe care obișnuiesc să le citesc. Au fost câteva minute când am fost doar noi doi pe terasa din partea de est a Palatului. Sigur, i-am observat pe gardieni, dar aceștia nu ne-au deranjat. Nici nu au îndrăznit să se apropie într-un fel.

Amelie face o reverență în fața lui și pleacă, lăsându-mă doar cu Prințul. Ușa se închide brusc iar eu îmi las umerii să cadă. Aud pași în spatele meu iar două brațe se strecoară în jurul taliei mele. Oftez ușor și mă las în brațele lui.

Reușesc să mă întorc către el și încep să îmi plimb palmele peste umerii lui. Îmi dă la o parte șuvițele care îmi cad pe frunte și îmi zâmbește la rândul său. Palmele mi se lipesc de pieptul lui iar el își ridică privirea către tavan. Îl îmbrățișez, îmi las capul pe pieptul lui iar el mă sărută pe creștet. Încearcă să își diminuează tremurul și neliniștea.

Este obosit, dar cred că nu vrea să îi fac o observație în această privință. M-am trezit în jurul orei patru iar el era deja treaz. A avut emoții pentru fotografie, pentru publicarea ei, pentru reacțiile societății deși i-am spus că nu are motive de îngrijorare. Abia a reușit să mănânce ceva și asta pentru că am stat cu gura pe el. Poate am fost puțin mai pisăloagă, însă mi-am dorit ca el să fie mai relaxat.

— Sunt atât de mândră de tine. Ai văzut că a trecut repede? Îi șoptesc iar el mă privește.

În ultimele ore, ceva s-a schimbat. Sunt mai relaxată în preajma lui. Sunt mai apropiați într-un fel care poate duce la o singură concluzie. Ridică din umeri iar eu doar îi zâmbesc. Este emoționat pentru tot ceea ce urmează, pentru discursul pe care îl va rosti, pentru reacțiile și comentariile care vor veni după sfârșitul acelui eveniment și, în special, are emoții pentru clipa în care va reveni cu adevărat la muncă. A lipsit trei luni, în mod oficial, dar știu că a lipsit mai mult de atât.

— Nu e prea personal textul? Adică să mă semnez...

— Ai auzit-o pe Amelie și deja reacțiile încep să apară. Lumea îți duce dorul și abia așteaptă să te vadă, îl asigur, dar auzim o bătaie în ușă.

Deși îmi este greu, reușesc să mă dezlipesc de Prinț pentru a îndepărta orice urmă de suspiciune. Rămân fără aer la vedere lui Charlotte Maron, cu părul prins într-o coadă perfectă și o salopetă neagră din catifea.

Mă salută în treacăt, doar îmi zâmbește, iar atenția este acaparată imediat de Prinț. Fac un pas în spate, însă mă izbesc de ceva iar râsul lui Clement este tot ceea ce reușesc să mai aud. Mă prinde de braț, pentru a se asigura că nu sunt o împiedicată.

— Doamne, deja au trecut trei luni? Ești bine? Întreabă Charlotte cu o voce mieroasă iar asta nu face decât să îmi accentueze starea de disconfort.

Am simțit, de la bun început, că nu este ceva în regulă cu Charlotte iar acum primesc confirmarea. Și se pare că nici Prințul nu pare să fie deranjat de toată atenția pe care o primește. Iar eu nu mai am de gând să fiu mințită sau jucată pe degete și prefer să mă retrag.