Ducesa de Marshela ✔

Capitolul 17

— Ce s-a întâmplat aseară la Catedrală? Întreabă Amelie și îmi prinde o șuviță.

O rotește pe ondulator și mă privește în oglindă. Verific ceasul și îmi dau seama că mai am o oră până când trebuie să ne îndreptăm către Catedrală. Vom lua prânzul cu restul miniștrilor și părinții mei, după care vreau să mă odihnesc. Vreau să editez din fotografiile făcute aseară, să beau un ceai și, eventual, să dorm. Să mă detașez pentru câteva clipe de tot ceea ce mă înconjoară.

— Am fost la slujbă și am venit înapoi la Palat.

— Mai taci. Am văzut clipa în care Prințul te-a prins de mână, șoptește, de parcă Amadeo este în spatele nostru.

Dar îmi aduc aminte că este în apartamentul princiar, discutând cu părinții mei. Îmi pare bine că au ajuns să se înțeleagă. Tind să cred că prezența părinților mei reprezintă un adevărat ajutor pentru Prinț.

O punte de legătură între realitate și viața în care el s-a născut, o lume încărcată de o mulțime de responsabilități și reguli. Îmi dau seama că își dorește să fie un om real, sincer. O ființă umană. Își dorește să aibă parte de viața aceea simplă, cu griji normale, nu să fie conducătorul unui stat iar siguranța statală să fie principala sa grijă.

— Clopotele m-au emoționat mai mult decât m-aș fi așteptat. Și el a simțit asta, ridic din umeri iar Amelie îmi eliberează șuvița. Mă privește cu o sprânceană ridicată, semn că nu prea dorește să mă creadă. Îmi îndrept spatele, încercând să mă controlez. Nu mi-am verificat deloc telefonul, dar știu că există fotografii. Există speculații. Și este doar o chestiune de timp până când vor începe să circule bârfele.

— Draga mea, nu înțelegi de ce sunt atât de șocată. Mama a fost asistenta lui Arienne de când ea s-a căsătorit cu Prințul. Au avut evenimente, ieșiri în public, dar Amadeo niciodată nu și-a ținut soția de mână. Poate o singură dată, la botezul lui Eveline. S-au iubit, sunt convinsă, dar au preferat să fie mai discreți.

— Nu sunt mai specială. Nu se întâmplă nimic între mine și Prinț, crede-mă, încerc să îi spun iar Amelie mă privește îndelung. Cunosc privirea aceea, de parcă încearcă să mă convingă să îi spun adevărul. Dar nu am de gând să fac așa ceva. Nu am de gând să spun cuiva tot ceea ce se petrece în sufletul meu de fiecare dată când Amadeo apare în raza mea vizuală. Simt că nimeni nu ar înțeleg sentimentele mele. Și din această cauză este mai bine dacă aș tăcea.

— Ei bine, să ai grijă data viitoare. Oamenii pot fi răi iar speculațiile veninoase, îmi șoptește Amelie iar eu oftez. Are dreptate și amândouă știm că nu îi vom putea opri prea curând.

Amelie îmi ondulează părul și mă machiază. Lasă produsele la o parte și se apropie de unul dintre sertare. Scoate un set de lenjerie din dantelă albă iar un strigăt îmi scapă. Femeia începe să râdă pe seama mea și îmi pune cutia în brațe. Dau capacul transparent la o parte și îmi este imposibil să nu scâncesc. Nu mă pot minți. Setul este superb, detaliile de dantelă oferă un plus de eleganță. O fundă unește cele două cupe al sutienului iar bretelele sunt din mătase.

— Tu chiar mă enervezi, îi mărturisesc și pun cutia la o parte.

Din păcate, Amelie nu prea este de acord. Apucă din nou cutia și mi-o aruncă în brațe. Îmi oferă o privire urâtă și face un semn în direcția paravanului. Încerc să protestez, dar nu sunt ascultată. Amelie îmi verifică încă odată rochia și scoate o pereche de pantofi de culoarea șampaniei. Tocul nu este foarte înalt, dar suficient pentru a-mi pune picioarele în evidență.

Sutienul mi se potrivește și pare că nu mă va strânge. Mă privesc în oglindă și îmi dau seama că am pierdut puțin din greutate. Nu este semnificativ, dar tot este ceva. Și nu pot să nu mă necăjesc. Încerc să arăt bine, să fiu cât de cât prezentabil, însă știu că este în zadar. Lumea nu va fi niciodată mulțumită pe deplin și mereu voi fi criticată.