Ducesa de Marshela ✔

Capitolul 16

Nimic nu se poate compara cu zâmbetul de pe chipul său. Îmi face un semn discret cu ochiul iar asta mă emoționează și mai tare. Dacă aș putea, acum i-aș sări în brațe și i-aș mulțumi pentru ceea ce a făcut.

M-aș face mică în brațele sale și nu aș avea nevoie de nimic altceva. În atât de puține zile a reușit să mă cucerească într-un fel în care nici un bărbat nu a făcut-o vreodată și nici nu va face prea curând.

Îmi las capul pe umărul tatei, încercând să îmi opresc lacrimile. Emoțiile nu pot fi descrise în cuvinte, dar nu mă interesează. Trei dintre cele mai importante persoane din viața mea sunt în aceiași încăpere.

— Când ați ajuns? De ce nu mi-ați spus nimic? Vreau să știu iar mama își întoarce privirea către Prinț. Se înțeleg din priviri și, pentru o singură secundă, am impresia că pun ceva la cale, împreună cu tata. Dar mă opresc înainte de a ajunge la concluzii pripite.

— Voiam să fie o surpriză. Alteța Sa ne-a propus să venim de ziua ta.

— Doamnă Carson, vă rog. Nu îmi doresc să fiți atât de formală în preajma mea. Mă bucur că ați acceptat să veniți, intervine Amadeo și îi sărută mâna mamei. Încearcă să le câștige încredere, să le demonstreze că este un om bun și poate după aceea le vom spune că formăm un cuplu. Un fior îmi străpunge corpul la gândul că tocmai Prințul Marsiliei este iubitul meu, dar nu mă deranjează. Voi încerca, pe cât posibil, să mă obișnuiesc.

— Plăcerea e de partea noastră. Îți mulțumim pentru că ai încredere în fiica noastră și că ați ajuns să vă înțelegeți, anunță tata iar eu înghit în sec.

Dacă ar știi cât de bine am ajuns să mă înțeleg cu Prințul, cu siguranță Marsilia ar rămâne fără conducător.

L-a urât pe Adam pentru toate avansurile stupide pe care mi le-a făcut și nici nu vreau să știu ce anume ar face dacă ar afla ce s-a întâmplat între mine și Amadeo dimineață.

— În ultimele săptămâni a reprezentat un adevărat sprijin. Puterea și curajul ei au reușit să mă încurajeze. Voiam să vă mulțumesc pentru că i-ați permis să vină.

— Ne-am dat seama că trebuie să iasă din propria carapace, să iasă din America și îmi dau seama că îi prinde foarte bine acest lucru, anunță mama iar eu ridic din umeri. Se aude soneria de la intrare și îl văd pe Emeric intrând în apartament. Iar părinții mei deja îl acaparează, ceea ce îmi permit să vorbesc cu Prințul.

Mă întorc către el, care ține mâinile în buzunarele pantalonilor săi, cu zâmbetul său pe chip. Niciodată nu l-am văzut atât de relaxat, atât de implinit, de parcă o dorință imensă i s-a îndeplinit.

— I-ai adus aici. Doamne, de ce nu mi-ai spus?

— Voiam să fie o surpriză. Să ai parte de niște sărbători mai liniștite, să îți fie alături în ziua în care va fi deschis Consiliul de Guvernământ, ducesă, îmi șoptește iar ochii mi se fac mari și îmi amintesc ce anume se va întâmpla în ziua aceea.

Ziua în care voi primi titulatura oficială, titulatura care, la un moment dat, a aparținut mamei lui. Privesc în direcția holul și îmi dau seama că trebuie să fac și eu ceva.

— Știi doar că nu pot să primesc titlul fără să vorbesc cu mama ta.

— O vei cunoaște de Paște și veți putea discuta atunci. Nu le spunem? Despre noi? Vrea să știe, dar eu îmi scutur capul. Aș vrea să vorbesc cu mama despre ce anume se întâmplă între mine și Amadeo, dar pentru moment simt că ar fi mai bine dacă am știi doar noi doi. Îmi doresc să ne bucurăm doar noi doi de ceea ce avem, fără să există posibilitatea că ar fi cineva care să nu ne descurajeze. Nu pot ignora diferențele dintre noi, pentru că ele chiar există, și trebuie să le acceptăm, înainte de a recunoaște că suntem împreună.