Povesti Paranormale Volumul 1 - Romania

II. Întâlnirea

,,Oare ei știu? Știu că pot pierde asta într-o fracțiune de secundă? Știu să o prețuiască?" (Ilinca)

Niyol nu se putea concentra la nimic. Gândurile nu-i dădeau pace. Imaginea aia, chipul ei. ,,Off... Trebuie să iau o gură de aer, în caz contrar o să înnebunesc". Luă cartea, o băgă în seif, se schimbă într-o ținută mai comodă și ieși.

Era o zi toridă de vară. Chiar dacă era doar începutul lunii iunie, deja, în mijlocul Bucureștiului nu se mai putea respira. Asfaltul îi ardea lui Niyol tălpile prin pantofi și simțea că se sufocă. Se refugie la o terasă, dar nici umbrela, nici limonada rece nu făceau lucrurile suportabile. Văzându-l cum suferă din cauza căldurii, un bătrânel simpatic și cochet îi spuse:

- În parc taică, e aproape suportabil în parc. Verdeața, lacul, domnișoarele frumoase...,și bătrânul îi zâmbi ștrengărește. Când aveam vârsta ta, în fiecare zi de vară eram în parc, mă plimbam în jurul lacului și admiram domnișoarele. Ar trebui să faci la fel.

Niyol îi zâmbi cu blândețe.

- Mulțumesc pentru sfat. Exact asta o să fac. Unde e cel mai apropiat pa..., dar până să își termine propoziția, bătrânul dispăruse.

Plăti nota, se urcă în primul taxi și ceru să fie dus în cel mai apropiat parc. În scurt timp descoperi că bătrânelul avea dreptate. Temperatura era mult mai scăzută în parc și aerul era respirabil. De fapt, era chiar plăcut. Probabil ăsta era motivul pentru care parcul era plin. Nu era o bancă liberă. Oamenii se așezaseră la umbra copacilor. Ca să urmeze sfatul bătrânului până la capăt întrebă o femeie care își plimba copilul în cărucior, cum poate ajunge la lac. Era pornit să admire domnișoarele. Poate asta o să-i distragă atenția pentru un moment. Poate, pentru un moment, nu o să se mai gândească la ea.

Din păcate lucrurile nu funcționează așa. Niciuna dintre fetele care se plimbau prin parc nu reușise să îi atragă atenția. În schimb, el reușise să atragă multe privire. Probabil eleganța pe care o emana prin fiecare por îl făcea foarte atrăgător. Poate era chipul lui blând. Poate era vorba doar de apariția sa exotică. Nu vezi în fiecare zi un american nativ în centrul Bucureștiului. Ochii, asta era. Ochii lui erau cu adevărat impresionanți. Faptul că se bucură de admirația persoanelor de sex opus nu reușea să îl distragă de la gândurile care nu îi dădeau pace. Nu! Nu mai putea pierde niciun moment. Trebuia să o găsească și trebuia să o facă repede. Se întoarse rapid. Mergea cu pas alert și cu capul în pământ, vizibil preocupat de ceva. ,,E aici! Știu că e aici! Trebuie să fie aici! Cum fac ca să o găsesc?" Fără să își dea seama străbătuse deja jumătate din parc. Se oprise pe o bancă să se gândească. Briza ușoară îl răcorea și mirosea a flori. Era atât de plăcut. Dacă ar fi fost și ea aici, ar fi fost perfect. ,,Trebuie să fac ceva ca să o găsesc! Trebuie!"

***

"Râsete de copii, îndrăgostiți care se plimbă ținându-se de mână, susurul apei, mirosul florilor, sunetul vântului printre frunzele copacilor, exact ce aveam nevoie!" își zise Ilinca și zâmbi. Indiferent cât de supărată era și câte griji îi apăsau pe umeri, își găsea mereu un motiv să fie veselă. Găsea energie pozitivă cu care să se „hrănească„ oriunde. Se opri în mijlocul aleii și trase aer în piept. Nu mai simțea oboseala, grijile dispăruseră, deveni încrezătoare că toate se pot rezolva. Privea admirativ familiile fericite. Cândva așa fusese și a ei. Își spuse în sinea ei: ,,Oare ei știu? Știu că pot pierde asta într-o fracțiune de secundă? Știu să o prețuiască?". Ridică ochii spre cer și spuse în gând: „Tată, sper că ești bine acolo. Vreau doar să știi că mi-e dor de tine". O lacrimă i se prelinse în colțul ochiului. O șterse, zâmbi și își continuă monologul interior: „Și mai vreau să știi că am prețuit fiecare moment și că o sa am grijă de mama.". Fața ei avea o expresie nouă. Un fel de mix între tristețe, fericire și melancolie. Își continuă drumul. Se mai uită o dată la ceas. Pentru un motiv pe care nu îl cunoștea, timpul trecea foarte greu. Se hotărî să mai rămână puțin în parc. Undeva, pe o bancă mai retrasă, doar ea și gândurile ei.

După o perioadă de timp hotărî să-și continue drumul. Se ridică de pe bancă, dar așa cu capul în nori cum era dăduse peste cineva. Ca un clișeu din filmele americane, toate lucrurile îi căzuseră din mână și se trezise că le adună grăbită, ajutată de cel peste care a dat. Ridica privirea doar pentru o secundă și atunci se blocă. Ochii ăia...ochii ăia era imposibil de confundat, erau unici. Nu este posibil ca altcineva să mai aibă niște ochi așa mari și gri ca el. Culoarea aia ireală, mereu i s-a părut că vede vântul în ochii lui. Iubea vântul doar pentru că îi aducea aminte de ei. Iubea ochii ăia pentru sufletul pe care îl oglindeau. Privind pierdută s-a trezit smulsă din prezent. Era într-o cameră mare și murdară. Pereții erau scorojiți și lumina de la becurile de afară pătrundea prin ferestrele murdare. El, posesorul ochilor, un copilandru de vreo 8-9 ani îi spuse, în engleză, pe un ton protector: ,,Stai liniștită micuțo, nu o să las pe nimeni să-ți facă rău! Niciodată! Mă auzi? O să am mereu grijă de tine!" O voce tremurată o trezi din visare.

- Ilinca...Ilinca?

Niyol nu își mai putea stăpâni emoțiile. Vocea îi tremura și ochii îi erau plini de lacrimi, gata să se reverse pe obraji.

- Micuțo....tu ești?, îi spuse acesta în engleză.

- Niyol...

Ilinca nu mai era capabilă să verbalizeze. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. Stătea acolo ghemuită și îl privea adânc în ochi.

Oamenii treceau pe lângă ei, încercând să îi ocolească. Pentru ei însă, timpul se oprise în loc. Se priveau pierduți. Niciunul nu realiza ce se întâmplă. După o perioadă de timp Ilinca se ridică ușor. Nici nu realizase că picioarele i-au amorțit de la poziția în care a stat minute în șir. Concomitent se ridică și Niyol. Mișcările lui le oglindeau pe ale ei, sau invers. Se opriră în picioare, unul în fața altuia și se priviră iar lung. Încă părea ireal. Pe chipul Ilincăi începea să se contureze ușor un zâmbet, la fel și pe a lui Niyol. Într-un final Ilinca zâmbi larg, din toată inima și îi sări lui Niyol în brațe. Acesta o strânse tare și izbucni în lacrimi.