Povesti Paranormale Volumul 1 - Romania

III. Trecut, prezent și viitor

"Anii își pun amprenta pe trup, dar de multe ori sufletul rămâne neschimbat. "

(Niyol)

Se trezi speriată din vis. Coșmarurile astea care nu îi dădeau pace... Își înăbuși țipătul. Vai! Dacă îngrijitoarea de pe etaj o aude o să o bată. În plus, nu mai primește nimic de mâncare mâine. Ochii mari care îi acopereau aproape toată fața se umplură de lacrimi. Era prea mult pentru un copil de doar cinci anișori. Țipete, bătăi, muncă și atât de puțină hrană. Cu ce le-a greșit oamenilor ăstora? De ce o tratează așa? De ce îi tratează pe toți așa? Doar pentru că sunt ai nimănui? Se agăță de puținele amintiri pe care le avea cu părinții săi. Încercă să se liniștească. Îi era frig, foame și era speriată, dar trebuia să fie puternică. Așa o învățase Niyol. În curând vor scăpa de aici, așa îi promisese. Niyol era eroul și modelul ei. Dacă îi spunea el ceva, așa trebuia să fie. El nu ar fi mințit-o niciodată.

Tremura sub pătura subțire. Camera era umedă și mirosea a mucegai. Privi speriată pe pereți jocurile de lumini produse de farurile mașinilor de afară. Simțea o prezență rea, aproape malefică. Nu îi plăcea locul ăsta. Cui i-ar fi plăcut? Își strânse corpul mic încercând să îl acopere cu pătura. Podeaua era rece și murdară, iar ea era singură. „Sunt puternică! Sunt puternică și curajoasă, așa cum vrea Niyol să fiu. Nu îmi pasă că mă pedepsesc. Sunt puternică! Nu o să plâng, nu o să plâng nici măcar puțin!" Auzi un zgomot și fereastra se deschise încet. Inima îi tresări de bucurie. Se ridicase repede de pe podea. Era el! Știa că o să vină...

- Shhh. Sunt eu. Fă liniște, să nu ne audă îngrijitoarea. Știi doar că lady Barbara abia așteaptă un motiv să ne pedepsească. Dacă mă prind, nu o să mai pot veni să te văd.

Niyol făcea acrobații ca să ajungă la ea. Ieșea pe fereastra camerei sale și se cățăra până la următorul nivel al clădirii ca să intre în camera unde era Ilinca închisă. Nu avea altă posibilitate, ușile de la cameră erau încuiate. Dacă cineva ar fi aflat ce face, probabil ar fi pus gratii și ar fi tăiat copacul care îi ține loc de scară. Din acest motiv Niyol era foarte atent. Aștepta până ce toți cei din cameră adormeau și fugea pe geam. Ilinca își înăbuși iarăși țipătul, de fericire de această dată, și îi sări în brațe.

- Să știi că am nu am plâns deloc, bine, doar puțin, dar m-am oprit imediat..., îi șopti Ilinca lui Niyol. Sunt curajoasă și puternică, așa cum m-ai învățat tu.

- Știu micuțo. Sunt tare mândru de tine., îi răspunse Niyol cu un zâmbet cald pe chip și scoase din buzunar un colt de pâine înfășurat într-o cârpă. Bănuiesc că ți-e foame. Uite!, și îi întinse cârpa.

Ilinca privi cu poftă. Îi era atât de foame, dar nu putea să se gândească doar la ea. Probabil și Niyol era la fel de înfometat.

- Dar tu? Ție nu ți-e foame? îl întrebă Ilinca șoptind. E a doua oară azi când îmi aduci mâncare, și ochii micuței să întristară. Când se va face mare și va avea bani, o să îi ia lui Niyol tot ce își dorește. Nu o să-i mai fie niciodată foame. Ăsta era gândul care o consola.

- Lasă-mă pe mine că mă descurc. Trebuia să mă asculți! Le-aș fi spus că a fost vina mea. De ce a trebuit să îi spui Barbarei adevărul?

- Ai fost pedepsit de prea multe ori din cauza mea. Nu trebuie să mai faci asta. Sunt puternică, ai uitat? îi spuse Ilinca cu un zâmbet mândrul pe față.

Niyol o privi cu drag.

- Acum mănâncă. Hai! și îi întinse iar cârpa cu colțul de pâine.

Ilinca îl privi cu ochii ei mari, zâmbi larg și îi spuse:

- Doar dacă o împărțim...

Niyol îi răspunse și el cu un zâmbet și rupse colțul în două. Îi întinse Ilincăi bucata mai mare în timp ce încerca să o convingă că sunt egale. Ambii mâncară cu poftă bucata de pâine, ca pe cea mai bună mâncare.

- Știi ceva Niyol? Când o să fiu mare, vreau să fiu exact ca tine.

- Ești deja mult mai bună decât mine micuțo. Haide, închide ochii și încearcă să adormi! îi spuse în timp ce o strângea în brațe și o învelea grijuliu cu pătura subțire. Eu o să stau de pază...

***

Ilinca îl privea fără a-i veni a crede. „Cât timp a trecut?", se întrebă în sinea sa. Știa foarte bine câtă vreme se scurse de când scăpase din locul ală oribil, de când nu îl mai văzuse pe el, eroul ei. Treisprezece ani, 8 luni și 5 zile. Când a ajuns în România era aproape la vârsta la care trebuia să înceapă școala, iar ea nu știa niciun cuvânt în limba română. Ce a trecut timpul. Cât s-a schimbat Niyol. Acum e bărbat în toată firea. Doar ochii mai păstrează amintirea puștiului curajos care i-a ținut Ilincăi loc de familie pentru mai bine de trei ani. Acum își poartă părul lung, negru și strălucitor prins într-o coadă care îi dezgolește fața cu trăsături dure. Cum poate un chip cu trăsături atât de dure să emane atâta blândețe?

- Ești aici, nu-mi vine să cred că ești aici! Ce faci aici? De când ești aici? Cât stai?, îi spuse Ilinca lui Niyol în engleză.

Era clar că nu își mai poate stăpâni emoțiile. Vorbea repede și țopăia, strângându-l din când în când în brațe, depărtându-se apoi ca să îl poată privi. Niyol îi răspunse cu zâmbetul pe care Ilinca îl cunoștea atât de bine.

- Sunt aici de câteva ore și sincer să fiu am venit să te caut pe tine. Nu m-am gândit cât o să stau, dar având în vedere cât te-am căutat, n-am niciun gând să plec prea curând.

Ochii Ilincăi se umplură iar de lacrimi. Îl privi tristă și îi spuse printre sughițuri.

- Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Te-am abandonat...

Niyol dădu din cap în semn de dezaprobare privind-o panicat.

- Am încercat, îți jur că am încercat! Am insistat atât de tare, încât părinții mei adoptivi au hotărât să te adopte și pe tine...

- Micuțo, liniștește-te! Nu ai de ce să te simți vinovată. Da, ți-am simțit lipsa, dar m-am bucurat atât de tare că ai scăpat din locul ală....

- Dar nu înțeleg... Au sunat la ambasadă și nu le-au făcut legătura cu orfelinatul. Au zis că nu există. Două luni mai târziu l-am convins pe tata să mergem acolo. Când am ajuns era totul ars din temelii. Un bătrân ne-a spus că..., și Ilincăi i se umplură iar ochii de lacrimi..., nu au fost supraviețuitori. I-am urât pentru că ne-au despărțit, pentru că te-au lăsat acolo...

- Bătrânul nu era prea informat. De fapt nu a existat nicio victimă. Incendiul a izbucnit în mijlocul zilei. Eram toți în curte. Când au venit polițiștii, pompierii și ambulanța ne-au făcut un control de rutină. Au observat că nu eram bine îngrijiți și că aveam vânătăi. Am fost duși în alte orfelinate. Eu am nimerit în unul mult mai bun. Nu ai de ce să îți faci griji pentru mine. Mereu atât de atentă la ceilalți, draga mea Ilinca, nu te-ai schimbat deloc, îi spuse Niyol în timp ce îi ștergea lacrimile.

Anii își pun amprenta pe trup, dar de multe ori sufletul rămâne neschimbat. Asta simțea Niyol când o privea pe Ilinca. Chiar dacă acum era o tânără frumoasă, își păstra aceeași inocență în ochii căprui-verzui. Ochii mari, încă îi ocupau o mare parte din chip. Trăsăturile feței erau la fel de angelice și delicate cum și le amintea Niyol. Chipul ei de copil trezea în el nevoia de a o proteja de tot ce ar putea să îi facă rău. Îi îndepărtă din ochi o șuvință lungă de păr șaten.

- Micuțo... ești neschimbată, îi spuse Niyol în timp ce o privea cu drag.

- Spune-mi! Vreau să știu tot! Povestește-mi cu lux de amănunte! îi răspunse Ilinca pe un ton cald. Îi lua mâinile în palmele sale și se așezaseră amândoi pe bancă.