Meretrix

Propinquus

Primul lucru pe care l-am putut desluși printre pleoapele pe jumătate închise au fost câteva linii verticale. N-am reușit să identific nimic altceva înafară de ele și întuneric. Poate doar betonul rece pe care eram întinsă, sentiment care mă făcea să cred că am căzut de oboseală pe un trotuar în fața unui gard. Buzele le simțeam uscate, ca și când nu m-aș mai fi atins de zile bune de un pahar cu apă. Le-am lins într-un gest nesățios, umezindu-le bine. Un gust sărat m-a scârbit imediat ce limba atinse buza inferioară. Locul era umflat, pulsa de durere iar eu am încetat în secunda următoare să mai ating rana. Posibil să-mi fi mușcat buza din neatenție. Treptat, amintirile din coșmarul de aseară îmi jucară prin fața ochilor. Brațele puernice care mă încleștaseră, azvârlindu-mă fără milă într-o dubă jegoasă unde la aterizare m-am ales cu o lovitură în cap. Erau doi, unul n-ar fi fost capabil să se descurce. Am țipat prin batista ce mi-a fost pusă la gură, dar substanța pe care o inspiram din materialul de pânză dură mă făcu să-mi pierd cunoștința iar visul luase sfârșit. Mă bucuram în sinea mea că nu fusese nimic altceva decât o rădăcină a subconștientului meu mizer. Durerea de cap persista iar eu mă chinuiam să-mi revin. Conform profesorului de anatomie, unui individ îi ia șapte minute să adoarmă iar mai mult de douăzcei să se trezească și să fie receptiv la stimulii din jurul său. Din nefericire, eu nu mă aflam pe stradă, adormită pe un oarecare trotuar, ci într-o cușcă. Primul meu instinct a fost să strig după cineva, să primesc un răspuns. Am deschis gura să scot un sunet, însă corzile mele erau blocate din cauza panicii ce creștea tot mai tare. Un gust amar mi se urcă în gât iar urechile nu auzeau altceva decât bubuiturile anormal de rapide ale inimii. Suflam greu în timp ce mă luptam cu membrele mele ce parcă aveau mai mult de o tonă. Speram doar să fie un alt coșmar, deși toate sentimentele păreau mult prea reale. Mama mă învățase să mă rog la Dumnezeu când credeam că sunt în primejdie dar creierul meu refuza rațiunea și aluneca spre isterie. Am prins cu palmele bările reci de fier smucind cu toată forța. Nimic. Adrenalina făcu loc furiei, stările veneau una după alta, nici eu nu știam dacă să fac tot ce-mi stă în putere să găsesc o scăpare sau să mă pun pe plâns. Eram atât de concentrată pe trasul de bări încât abia dacă auzisem geamătul ce părea a veni din dreapta mea. Era mult prea întuneric pentru a putea vedea sursa sunetului.

-Cine-i acolo? mi-a scăpat un șoptit gâtuit. Un alt geamăt. Pași târșâiți. Uram cum se auzea totul. Era El? De mică am avut angoase din cauza Lui. L-am văzut de mai multe ori la mine în dulap, după perdea sau sub pat. Mă urmărise pretutindeni până trecerea timpului m-a făcut să văd că nu era decât o frică  puerilă, specifică vârstei. Am realizat că nu era real și a plecat, însă erau momente când încă mă veghea. Profita de faptul că rațiunea mea nu mai lucra, eram la fel de practică în gândire precum un animal vânat. Prima oară l-am văzut în paginile unei cărți cu ilustrații pentru copii. Nu-l puteam spune pe "r" la vremea aceea, deși mie tot îmi suna feroce. Oz Cel Male Și Telibil. El fusese de față atunci când brutele acelea m-au luat pe sus în plină stradă. Orice secundă părea a mă aduce tot mai aproape de El. Mă așteptam să-și întindă brațul lu acoperit de piele gri, ce se termina în degete buboase, cu unghii murdare, rupte sau lipsă de la atâta târâit. Oz Cel Male Și Telibil nu umbla, el mergea pe cele două brațe ale sale, trunchiul nu i se vedea, sau nu-l văzusem eu. Așteptam, de asemenea, să-i văd chipul cu ochii din fundul capului, gura lui fără buze, însă cu dinți ascuțiți ca lama fierăstrăului, limba lui neagră cu vârf tocit. Pașii se târau tot mai aproape iar El venea după mine. Oz Cel Male Si Telibil...