Meretrix

Emptis

În ultimele trei luni avusem parte de atât de multe injecții cu tranchilizante încât începusem să vreau să-mi iau doza zilnică. Era ca adrenalina, numai că adormeam imediat. Tocmai ăsta era motivul pentru care băteam în pereți și urlam cât de tare puteam: ca să vină Claude și să mă pot odihni liniștită, fără să mă gândesc că îmi mai rămăseseră numai nouă luni. Nouă luni până să vină domnul acela cu halat alb, în mână ținând cuțitul acela pentru distrus beregate. Văzusem atâtea fete ucise în ultima vreme că spectacolul îmi părea foarte fascinant. Ca spectator. 

Astăzi mă hotărâsem să evit seringa. Prin urmare, nu-mi rămânea decât să stau trântită pe beton și să aștept un bătrân pervers pe care aș putea să-l otrăvesc, să fug apoi să-mi trăiesc viața în orășelul meu iubit. Îmi era dor de lumina zilei. Tânjeam după aerul îmbibat în parfum de flori, nu duhoarea asta ce era un amestec de transpirație cu medicamente. 

Alături de cușca mea era încă una ocupată de o fată. Nu m-am putut abține să nu casc ochii. Era superbă, deși puteam să pun pariu că nu era mai mare de treisprezece ani. Părul de culoarea spicului de grâu îi cădea pe umerii adunați. Știam cum se simte. În minte îmi reveniră primele nopți petrecute aici. Arătasem și eu la fel ca ea? M-am tras mai aproape de cușca ei, șoptindu-i un salut. Se întoarse cu ochii roșii de plâns la mine. Mă privi cu dezgust la început dar zâmbetul meu o făcu să se răzgândească. Cel mai probabil era franțuzoaică, ca fata cu mâinile pline de urme de dinți pe care au omorât-o acum câteva zile. Nasul cu vârful orientat în sus adulmecă duhoarea cu care trebuia să se obișnuiască dacă avea să stea un timp aici. Am încetat să mai rânjesc ca și cum totul ar fi fost bine. 

-Ne cunoaștem? întrebă studiindu-mă atent. Pentru prima dată în ultimele trei luni obrajii au început să-mi ardă iar inima să o ia la goană de bucurie. Vorbeam aceeași limbă. I-am mulțumit lui Dumnezeu în sinea mea. Își aduse aminte și de mine, într-un sfârșit. 

-Nu cred. am râs, conștientă că la rândul ei se bucura. Chipul ei angelic mi se păru într-adevăr familiar însă tranchilizantele îmi afectaseră memoria atât de tare că uneori îmi lua câteva minute să-mi amintesc numele propriilor părinți. Prietenii mei apăreau ca niște holograme în subconștient. Le puteam vedea forma corpului dar nu și fața, vocea. Tot ce trăisem în trecut era vag.

-Ba da. Ne știm! urlă ea în contradictoriu. Apucă de gratii, smucind disperată pentru a se convinge că are atenția mea. Părea că mă cunoaște foarte bine. Deși reacția ei mă sperie, nu m-am dat înapoi nici un pas. 

-Calmează-te. Șșșt. i-am șoptit până sclipirea nebună îi dispăru din ochi. În regulă, da, ne cunoaștem dacă așa spui. am continuat.

Tot ce puteam să fac era să nu îi tai elanul. 

-Ana, nu mă știi? Sunt Raluca! zise perfect convinsă. Mă miră de unde-mi știa numele. Am stat minute bune până să conștientizez că persoana din fața mea era colega mea de clasă. Cea care în clasele mici nu avuse nici un prieten iar eu fusesem singura alături de ea. Mai târziu, când lumea nu o mai considera o paria, ci căpătase statutul de frumusețe rară și domnișoară populară cu hoarde de băieți la picioarele ei, mă abandonase pe mine, tocilara înaltă, slabă cu pistrui pe nasu-mi lunguieț. Cu toate acestea, eu n-am judecat-o pentru că a renunțat la compania mea. Mai mult ca sigur i-aș fi distrus reputația. Acum că aveam imaginea clară a acestei fete, cuvintele erau tot mai grele. 

-Cum facem să scăpam de aici? se precipită din nou. Întrebarea ei îmi strârni răsul. Desigur, asta mă preocupase și pe mine cu câteva luni în urmă.