Meretrix

Mensis

În cele câteva minute de fugă disperată, temperatura corpului meu a trecut de la caldă la rece în continuu. Ne străduiam să nu facem zgomot prin casă, chiar dacă firma de curățat începuse să adune mizeria de pe jos. William mă ținea strâns de mână, iar eu i-am simțit palma transpirată de emoție. Amândoi eram terifiați, nu numai eu. Nu regretam că fusesem de acord să fug cu el, chiar dacă ar fi însemnat să fug toată viața de Quint. Mai mult ca sigur mă va vrea înpoi. Avea să se lase cu morți. Chiar mulți.

Ceasul cu pendulă arăta ora șapte fără un sfert când noi am părăsit clădirea. Pământul acoperit cu pietriș scoase un zgomot enervant iar eu îmi ținusem respirația ca și când ar fi fost cel mai gălăgios lucru din lume.

-Ești bine? Pari cam palidă. se încruntă în momentul în care am ajuns în mașină. Se întoarse cât de repede putu, conducând drept pe cărarea care ducea către autostradă. Dacă nu am fi fost în pericol de a fi urmăriți, atunci ziua ar fi fost perfectă, căci soarele emana o temperatură fierbinte iar asfaltul părea că se topește. După douăzeci de minute de condus prin gropi și praf, William a luat-o la stânga pe o șosea așezată în mijlocul pustiului. Înafară de câte un camion ce claxona ca un nebun, nu era nimeni. Pământul era secetos, arid, făra nici o plantă. Era clar că nu mai plouase de ceva vreme. 

-Unde suntem? 

-America. Jur că n-am mai văzut-o atât de uscată în viața mea. 

Nu întelegeam ce spunea. Crezusem că mă aflam încă în Europa. Fusesem inconștientă mult timp. Avea dreptate: nu arătau ca pământurile mele natale, pline de iarbă proaspătă sau rouă a dimineții. Aici era totul sub stăpânirea soarelui continuu. Semnul care avertiza șoferii în privința temperaturii ridicate îmi confirmă toate dubiile. 

-Acum încotro?

-Cât mai departe. zise, întinzându-se după o hartă ce stătea prăfuită în dreapta scaunului. O deschise, ținându-și mâinile pe volan în același timp. Se încruntă, oftând cu exasperare. 

O împături la loc, aruncând-o pe bancheta din spate.

-Ce s-a întâmplat?

-N-am de ales: trebuie să schimb mașina. Quint o va recunoaște imediat. Iar tu. Ai nevoie de o schimbare.

-Cum adică?

-O nouă tunsoare și poate o altă culoare a părului.

Dacă aveam s-o țin toată viața în schimbarea culorii părului, aveam să ajung la treizeci de ani fără prea mult păr în cap.

-Doar ce m-au vopsit. Ieri. 

-Vrei înapoi în locul ăla blestemat? se răsti furios. Nu știam ce-i trecea prin cap, însă cu siguranță știa mai bine decât mine de ce e Quint capabil.

Am tăcut, făra a mai obiecta. Dacă vroiam acasă, trebuia să-l ascult pe Will. Termometrul atașat de colțul din dreapta al parbrizului indica cu cinci grade în plus față de dimineață, iar ochii începeau să mă usture îngrozitor. Am dus două degete pentru a mă asigura că totul este bine, iar tot ce am simțit a fost o umflătură mare. Plânsul și lacrimile mă făcuseră un monstru.

-Will... am șoptit fără vlagă, lăsându-mi capul să cadă pe scaun iar părul să-mi vină în față. 

-Da?

Am vrut să-i spun că aveam de gând să trag un pui de somn, însă buzele refuzau să se mai deschidă. Maxilarul deveni dureros, iar frânturi din noaptea trecută îmi invadau mintea. Aș fi vrut să le gonesc pe toate cu o palmă usturătoare. Am gemut sătulă deja de tot ce mi se întâmplase. Aproape șaisprezece ani iar viața mea o apucase pe o cale ce n-am crezut că poate exista.