Meretrix

Bellum

Stai conectat. Supravieţuieşte. Cel mai important: nu te opri din respirat...

Sunetele sângelui ce pulsa în creierul meu obosit se auzea mult prea tare cât să aduc şi alceva. Nu doream să intru în contact cu lumea din exterior, deşi eram perfect conştientă de faptul că nu mă pot preface adormită pe vecie. Îmi era frică. Ştiam unde sunt. Supravieţuisem primei doze. Sau aşa credeam. Nu ştiam dacă am dormit sau am leşinat sau s-a întâmplat orice altceva. Tot ce-mi fugea prin minte era cântecul dulce de vioară. Atât de medieval, lin, plăcut. Aproape că mă simţeam în siguranţă. 

Dacă aceea era moartea, atunci nu vroiam să se mai termine.

Din păcate eram încă printre cei vii iar becurile deasupra mea împiedicau liniştea ochilor mei. I-am deschis încet, clipind des. Eram pe acelaşi material de tablă rece, în aceeaşi cameră cu faianţă albă. Liniştea persista de prea mult timp, aşa că am ridicat uşor capul, uitându-mă împrejur fără să observ pe nimeni. Oare mă supravegheau prin camerele lor video extrem de noi şi scumpe? În colţurile tavanului nu era nicio maşinărie care să-mi confirme suspiciunile. În schimb pe uşă era sânge. Mult. Două găuri mici din care se prelungea dâra stacojie. M-am ridicat mai mult, iar corpul meu protestă. O durere fulgerătoare putea fi unul dintre efectele medicamentelor. 

Mi-am muşcat buza de jos în timp ce m-am chinuit să mă pun pe picioare. Am privit în spate la calculatoarele cu monitoarele sparte de gloanţe. Un bec pâlpâia deasupra mea. Mai văzusem aşa în filmele de groază. Mai mult ca sigur cineva dăduse buzna aici, împuşcase doctoriţa şi mă crezuse moartă. Sau poate mă lăsase în viaţă intenţionat. Dacă se întâmplase într-adevăr aşa cum îmi imaginam, aş fi putut scăpa de aici. Nu dispuneam de papuci sau alte haine, înafară de halatul subţire de spital. M-am legănat până în dreptul uşii, împingând-o. Era blocată. Sau poate că eu eram atât de sleită de puteri că nu mai aveam nici forţa necesară de a deschide o uşă. Încă odată. De astă dată am lovit puternic cu toată partea stângă a corpului meu iar uşa se deschise. Nu fusese încuiată. O greutate o bloca.

M-am strecurat prin spaţiul liber, ieşind pe un coridor al naibii de lung. Înainte să mă decid în ce parte să merg, am aruncat o privire la cadavrul însângerat al doctoriţei ce mă injectase cu toate substanţele posibile şi căreia nu i-ar fi păsat dacă aş fi murit pe patul din tablă. Mie de ce mi-ar fi părut rău de ea? Sentimentele de milă nu mă ajutau deloc. Trebuia să fiu egoistă şi să supravieţuiesc. Coridorul nu era decorat cu lifturi sau săgeţi ce să indice drumuri. Urme de bocanci plini de noroi şerpuiau pe podea, însă indicau drumul către drepta. Acolo se afla crematoriul, din câte îmi aduceam aminte înainte să adorm în laboratorul acela. Fără a mai ezita am luat-o în stânga, cu mari speranţe de a găsi orice soi de ieşire. 

-Tătăl nostru care eşti în ceruri...  

Rugăciunea mea murmurată era singurul sunet din acel coridor.

                                                                       * * * 

-Unu, doi, trei, patru. număram în şoaptă numărul de gloanţe trase în direcţia încăperii cu fete. Cinci, şase... treizeci şi patru...şaptezeci...trei sute. Tot ce puteam să fac era să stau să ascult tunetele morţii şi bufniturile înfundate ale cadavrelor ce cădeau pe podeaua rece. Frica îmi bloca orice alt gând. Nu puteam să plâng, nici să ţip sau să mă mişc. Era cumplit. Tot ce se petrecea era îngrozitor iar eu nu făceam nimic. Doar stăteam ascunsă în debara, rupând în linişte hârtia igienică cu dinţii pentru a-mi opri tremurul şi groaza. Dacă m-ar fi găsit aş fi sfârşit la fel. Un glonţ în cap sau în inimă. Moarte rapidă. Fără prea mult efort sau mizerie.