Meretrix

In duobus peregrinis

Ființa se târî până o rază de lumină opacă arătă degetele fine, lungi ca de pianist. Erau murdare cu noroi iar sub unghii se zăreau urme de sânge uscat. Urmele de dinți trădau faptul că oricine ar fi fost posesorul mâinii și le rosese până în carne. În ciuda numeroaselor zgârieturi, degetele erau blânde, nu arătau ca ale unui criminal. M-am lăsat încet în jos, dornică să nu sperii femeia care se părea că încerca să-mi transmită ceva, însă într-o altă limbă. Nu înțelegeam o iotă din ce spunea, ci doar că vorbea în franceză. Sunetul vocii ei era unul plăcut, cu inflexiuni iar mie una mi se părea că vorbește prea repede. Probabil din cauza fricii pe care o simțea. I-am prins mâna într-un gest liniștitor, mi-am dus un feget la buze, pentru a-i face semn să tacă dar ea continuă să se agite. Trecusem de la panică la milă pentru un suflet care era în aceeași situație ca și mine. Lovitura în cap de noaptea trecută mă făcea mai înceată în mișcări iar la orice mișcare imaginea din fața ochilor tremura enervant. Observându-i mai atent încheietura, n-am putut să nu văd că o bună parte era însemnată de înțepături de ac. Multe, chiar prea multe pentru a mai fi în siguranță. Alarmată mi-am privit la rândul meu același loc, pentru a descoperi că beneficiasem de tratamentul cu seringa. Singura diferență era că aveam o singură urmă. I-am dat drumul, nevrând să mai știu ce fel de lucruri se făceau aici. 

-Il existe plusieurs... zise obosită de la atâta învălmășeală. Mi-aș fi dorit să știu dacă mă aflu în România sau în altă parte a globului. Cel mai probabil ajunsesem în Franța, în subsolul unui bordel, acolo unde se țineau noii recruți.

Nu înțelegeam ce dorea să zică. M-am chinuit să-mi aduc aminte câteva cuvinte de la ora de franceză dar totul părea să fie în ceață.

-Il ya beaucoup de filles ici. continuă ea. Am încercat s-o privesc în așa fel încât să-i dau de înțeles că vorbea degeaba dar tot ce mi se întindea în fața ochilor era numai întuneric. Abandonând orice gând pozitiv, m-am ghemuit într-un colț al celulei, aducându-mi genunchii la nivelul chipului, lacrimi de ciudă au început să se simtă fierbinți pe fața mea. Îmi era frică, doream să urlu atât de tare de furia ce-o acumulasem în cele câteva minute de agonie sufletească. În acel moment eram capabilă să dau orice numai ca să fiu lăsată să mă duc acasă, în orășelul micuț din mijlocul Transilvaniei, acolo unde iarba e verde și grasă, mașinile sunt puține iar totul seamănă mai mult cu era din evul mediu decât secolul douăzeci și unu. Am stat mai multe minute în șir așa, văzând chipurile părinților mei, momentele în care eu cu prietenii mei făceam plimbări kilometrice prin pădure iar traiul ne era atât de ușor. Între timp, chiar și femeia din dreapta mea încetă să mai scoată vorbe agitate pe gură. Fiecare ne cufundasem în gândurile noastre, fiecare părea să nu mai fie conștientă că stă pe betonul rece sufletul departe. 

Brusc, se auziră pași apăsați de bocanci. Era bărbat, puteam să simt asta din duhoarea ce-o emana. Dezgustător. Am așteptat în liniște, ținându-mi respirația astfel încât să nu-mi observe prezența. Nu se mai auzi nimic pentru o secundă, după care camera fu inundată în lumina unui bec ce era agățat de tavan. Nu l-am mai băgat în seamă pe acel om, nici n-am stat să văd dacă era tânăr sau bătrân, ci groaza mi-a umplut mintea. Vis-a-vis de cușca mea mai era încă una, iar lângă ea, încă una, și încă una. Toată camera era ca o închisoare: celule peste tot. Nu erau pline cu infractori, ci suflete nevinovate. Am văzut disperarea din ochii fetelor, unele nu mai mari de treisprezece ani. Toate înțepate în venă, zgâriate, învinețite sau legate în cătușe proptite în pereți deși nu puteau ieși din cuști. Era un zoo. Un zoo uman. 

-Dîner, des prostituées! răcni el în timp ce trecu pe la fiecare în parte, înmânându-le pâine și o sticlă cu apă. 

Abia când se apropie de locul meu am putut să-i văd fața mai bine. Ochi reci, negri ca tăciunele priveau bietele fete cu nesaț. Era tânăr, probabil sub douăzeci și cinci de ani. La fel ca ochii, părul negru îi cădea pe frunte. Când ajunse în fața cuștii mele, mă fixă cu privirea pentru câteva secunde bune, după care strigă în direcția ușii.

-Claude! 

Într-o clipită se ivi chipul celui strigat, îndreptându-se iute către cel care împărțea mâncarea. Se uită la mine, apoi la el. Expresia întrebătoare a lui Claude mă făcu să  cred că aveau gânduri necurate cu mine.

-Il est de la Roumanie, est une vierge... Je propose de vendre! spuse brunetul. Arătă cu degetul spre mine. Auzisem ceva de țara mea iar ultima speranță că poate nu eram în străinătate era dusă. Claude încuviință, studiindu-mă din cap până-n picioare. 

-Oui, nous pourrions faire beaucoup d'euros. 

Părea să fi căzut de acord în privința mea. Speram din tot sufletul că decât să trebuiască să le îndur perversitățile, mai bine mi-ar pune direct pistolul la tâmplă. Îmi fusese frică de moarte. Până acum câteva minute. Aș fi vrut să sper că nu se poate mai rău, dar se putea, pentru că unul din el scoase o cheie de la brâu și o vârî în broasca porții. O deschise fără să arate un sentiment de agitație, el doar își făcea treaba. Am țâșnit în picioare, îndreptându-mă repede spre celălalt colț, acolo unde puteam fugi de brațele lui monstruase. Nici nu știam de ce îmi consumam energia aiurea, oricum nu puteam scăpa. Profitând de ochii lui ce se delectau cu priveliștea corpului meu, am făcut un pas mare spre ușa larg deschisă. Puteam să jur că fața mea căpătase o expresie de furie în momentul în care el doar își întinse brațul și mă prinse. M-am împiedicat în timp ce mă târa afară din celulă.

-Déplacer, salope! răcni cel ce mă apucase cu toată forța mai devreme. Mă săltase pe umăr ca pe un simplu sac de cartofi în timp ce ue dădeam cu pumnii în spatele lui masiv ca stânca. Urlam cât mă ținea gura, chiar dacă știam că nu-mi va folosi la nimic, posibil să mă aleg cu o altă batistă înmuiată în somnifer.

 Priveam fetele, cu expresiile lor goale, inconștiente. Nici nu reacționau la toată zarva pe care o produceam, ci continau să se holbeze, unele cu părere de rău, altele, cu dezgust. În minte îmi fulgeră imaginea mâinii fetei de mai devreme, pe care din păcate n-am fost capabilă s-o văd mai bine. Nu știam unde eram transportată, nici nu-mi păsa din moment ce nu putea fi mai bine. Mi se făcu milă de ea, deși chipul nu i l-am văzut. Poate am fi fost prietene, dacă ne-am fi cunoscut în alte împrejurări. 

Sătul de scandalul produs de mine, Claude puse mâna pe o seringă dintr-un mic dulăpior agățat de perete ce stătea chiar la intrare în camera cu celule. Îmi cunoșteam soarta foarte bine, nu mai avea nici un rost să fac atâta gălăgie. Apucându-mi antebrațul, strânse cât putu el de tare. Mi-am dat seama de asta deoarece mâna mea căpăta o culoare din ce în ce mai vineție iar durerea era înțepătoare. O simțeam chiar și în cap. Pulsatilă, așa ca mai devreme. Fără compătimire sau ezitare, înfipse acul adânc în pielea subțire ce acoperea venele. Am urlat de durere, astfel încât să-i pot provoca aceleași suferințe timpanelor sale. După ce mă eliberă din strânsoare scoase acul încet, blând, așa cum nu îl introduse înainte. Am tăcut brusc. Toată vlaga din mine se scurgea ca o vărsare de ape. Regretasem atât de mult că am refuzat propunerea mamei de a merge la sală de forță. Probabil aș fi fost capabilă să le fac față. Ochii devenau imposibil de ținut deschiși în timp ce bărbatul care mă ținea pe umăr înainta fără probleme. Am devenit indiferentă la orice mi s-ar fi întâmplat. Moartă sau vie, mie îmi era totuna. Capul căzu greu în față iar trupul meu inert. Doar mintea mai era trează, deși nu gândeam nimic. Am crezut că Dumnezeu mă poate salva din orice. Aparent, Dumnezeu avea treburi mai importante decât să se ocupe de mine.