Meretrix

Magnus

O mare de fluturi                                                        

Să mă poarte zburând,                                                                      

Spre cele o mie de trecuturi                                       

Doamna În Alb din harpă cântând                          

Să-mi aducă aminte de abisuri.

Un singur strop de apă era tot de ce aveam nevoie pentru a-mi potoli setea şi seceta buzelor mele. Era de parcă o luasem de la capăt: acelaşi întuneric, acelaşi beton rece pe care m-am trezit. Singura diferenţă era că sentimentul acela de frică dispăruse iar senzaţia de acomodare mă determină să mă ridic în picioare indiferentă şi să-mi întind spatele amorţit. Am gemut obosită după care m-am aşezat jos, aşteptând să vină cineva să mă ia la bătaie sau să strige la mine. 

-Vrei să faci mai puţin zgomot? mârâi o voce feminină, apoi posesoarea ei mişcă din mână în semn de disperare. Am tresărit puţin, având în vedere că ea se afla chiar lângă mine, îmbrăcată într-o rochie albă, ponosită şi plină de noroi. Întunericul era atât de intens încât n-am putut să văd decât forma plăpândă a corpului ei ghemuit la un metru de mine. 

-Scuze.

-Da. Cum spui tu.

Se auzea cât de sătulă era să tot aştepte o salvare. Aş fi vrut să-i vorbesc, dar teama de a o înfuria îmi înfrână dorinţa de a fi prietenoasă. Până la urmă, nu schimbam nimic. Uitasem de Will şi de palma pe care mi-o dăduse ultima dată. Am încercat deci să adorm la loc, fără să-mi mai fac alte planuri de scăpare. Nimic n-avea rost în locul acela mizer, în care duhnea atât de tare dintr-o dată, încât mă lovisem la nas în încercarea de a-mi acoperi nările cu ambele palme. Era înţepător. Infect. Dezgustător. Nu mă mai întâlnisem în viaţa mea cu o duhoare mai rea de atât. Pe lângă asta, un miros de urină plutea prin încăpere, ca şi când n-ar fi fost de ajuns. Am scos un râgâit puternic înainte ca bila de vomă din gâtul meu să ajungă pe podea. Şuviţele şi tricoul erau năclăite de transpiraţie în momentul când nu mai aveam ce să mai dau afară. 

Râsul batjocoritor al femeii care îmi spuse mai înainte să tac mă trezi din starea de ameţeală.

-Va trebui să te obişnuieşti cu putoarea şi jegul de aici, fetiţo. se ridică într-o poziţie de şezut, cu picioarele sub ea, apoi continuă: Nu mai e mult până ajungi ca noi toate. Mai bine roagă-te să nu sfârşeşti în laborator.

Nu era nevoie ca cineva să-mi vadă expresia pentru a simţi frica ce se intensifica cu fiecare cuvânt îl rostea fiinţa de lângă mine. Aş fi vrut să-i sar la gât şi să o strâng aşa de tare încât să se înece cu propriul ei râs.

-Poftim?

-Vei vedea tu.

-Tu cum ai ajuns aici?

-M-au dus de nas doi idioţi de pe stradă. "Vrei să nu mai dormi pe străzi în noaptea asta? Da? Hai că te ducem noi într-un loc unde o să-ţi placă la nebunie." Ce proastă am putut fi. Aş fi putut alege să nu vin? Nu. Pentru că cerşetorii nu au de ales. Mă întreb câte zile mai am pe aici. Nici nu ştii cât mă rog la Dumnezeu să mă ia chiar în clipa asta.

Probabil că era inutil s-o întreb de ce dorea să i se termine zilele. Am stat tăcute pentru următoarele ore, în care eu dormisem mare parte. Gratiile din spatele meu provocau o durere agonizantă, însă mai bine aşa decât cu capul pe betonul infect. Stomacul dădea semne de avertizare căci probabil nu mâncasem de câteva zile...sau de câteva ore?