Oh, dragă Charlie...

Inspirație scurtă

Bună!

În primul rând, nu știu dacă mai este cineva pe aici care urmărește povestea sau așteaptă o continuare. Ce urmează să postez este o simplă scenă, foarte scurtă, care mi-a venit ca inspirație. 

După ani, am simțit glasul cărții și am vrut să mă reapuc de scris. Eu pentru mine oricum scriu în continuare, dar dacă mai este cineva aici care dorește o continuare, lăsați un comentariu și așa voi ști să public următoarele capitole. 

Enjoy!

/////////////////

Aerul sufocant din cameră îmi provoacă o neliniște încă din momentul în care pășesc înăuntru. Îmi las geanta să cadă pe podea în timp ce mă îndrept spre oglinda din mijlocul camerei.

Privesc drept în oglindă, dar nu mă văd. Nu mă pot recunoaște. În următoarea secundă îmi ridic mâinile la nivelul pieptului și îmi analizez palmele. Le simt murdare, pătate, pline de păcate.

Cad în genunchi și fără să mă pot controla, lacrimile încep să curgă una după alta.

Nu mai pot să suport sentimentul de vinovăție. Știu că direct nu am făcut rău nimănui, dar sunt sânge din sângele lui, aparțin acestei familii mai mult decât aș fi vrut, iar asta mă face instantaneu vinovată.

Mă aflu în aceeași mocirlă ca și ei.

Respirația îmi devine brusc sacadată și îmi dau seama că urmează un atac de panică, dar cumva reușesc să îmi controlez emoțiile. Închid ochii și mă concentrez pe fiecare inspirație și expirație.

Nu am cum să repar ceea ce s-a întâmplat, dar pot controla ceea ce urmează. Îmi pot alege tabăra.

– Ești gata?

Îmi ridic privirea spre sursă și îl observ pe Ethan stând în dreptul ușii, uimită de apariția lui.

– Nu știu, e tot ce pot să spun.

Îmi dau seama cât de vulnerabilă par în acest moment și numai gândul că mă vede în această ipostază mă sperie.

Este fiul tatălui său. Oricât de bun ar părea la suprafață, prin sânge îi curge venin.

Nu că aș fi mai diferită.

– Dacă nu ești gata pentru tine, ai putea fi măcar pentru fratele tău.

În secunda următoare se îndreaptă spre mine și mă apucă cu o mână de un braț, făcându-mă să mă ridic forțat în picioare. Își duce mâna pe obrazul meu stâng și îmi șterge urma de lacrimă. Dar nu simt nimic blând – nici în mișcarea lui, nici în voce.

– N-ai văzut asta să se întâmple, nu-i așa? mă întreabă rânjind. Atât de credulă ai fost, încât ai crezut cu desăvârșire că ai dat peste băiatul bun de la care poți scoate informații?

Îl privesc în ochi, înghițind în sec.

– Oamenii ca mine nu sunt inocenți, Charlie. Ar fi trebuit să știi asta. Acum ce-ar fi să te prefaci fericită și să cobori la parter? Lumea ne așteaptă, iar reacția ta a deranjat câteva gazde, mai ales pe mine.  Tu chiar ai crezut că ai fost contactată degeaba, din pură coincidență? Nu înțeleg de ce te prefaci atât de rănită și încă joci rolul fetei bune. Ești la fel de falsă ca și noi. Și nu te poți aștepta să te întorci împotriva uneia dintre cele mai importante familii din New York și să nu pățești nimic.

Pentru câteva secunde nu mai spune nimeni nimic, iar strânsoarea lui devine mai puternică decât înainte.

– Practic ne-ai declarat război și după tot tu ai crezut că nu vei păți nimic?

Înghit în sec. Ura lui din privire e atât de...

– Hai jos, Charlotte.

– Nu-mi e frică de niciunul dintre voi.

– Atunci de ce tremuri?