Oh, dragă Charlie...

Capitolul 1 → „Dansul nu face rău nimănui"

    → „Dansul nu face rău nimănui"

     — Să mă gândesc că nu ești de pe aici? mă întreabă un tip, așezându-se pe locul de lângă mine și analizându-mă.

     — Ce te face să crezi asta? îi cer eu explicație și mai iau o gură din băutură.

     Localul nu e pe gustul meu. Nici nu auzisem de el înainte. Prea multă lume, prea multă gălăgie și prea multă băutură. Nu-mi place niciuna, dar trebuie să îmi ascund dezgustul de pe fața mea. Fiind localizat în centrul orașului New York, îmi dau deja seama că nu oricine intră aici.

     Ei bine, aproape oricine. Eu am intrat.

     — Nu te-am mai văzut până acum.

     Râd forțat, dezvelindu-mi dinții în cel mai fals mod posibil.

     — Trăiesc în umbră, nimeni nu mă vede.

     Chicotește, amuzat de cuvintele mele. Crede că flirtez cu el? Dar tocmai ce i-am spus cât de frumos am putut că nu mă interesează.

     Îl prind cum își plimbă privirea, atent la orice detaliu al corpului meu.

     Nici el nu arată rău dacă stau mai bine să mă gândesc. Are ochii verzi și părul şaten aranjat care se potrivește cu tenul măsliniu. Îmi cobor ochii mai jos și apreciez că este într-un tricou polo-sport alb — și nu într-o cămașă — care se combină cu pantalonii negri și încălțămintea. Iar ceasul de la mână care costă o grămadă, fără doar și poate, îi oferă aerul acela de superioritate.

     Își scoate din buzunar un pachet de țigări și apucă brusc una pe care o azvârle în gură.

     — Spune-mi despre tine, mă îndeamnă, aprinzându-și țigara din gură.

     În schimb, eu mai iau o gură din băutura de pe masă.

     — Dacă ai fi politicos și chiar ai fi vrut să faci o amărâtă de discuție interesantă cu mine, m-ai fi întrebat dacă doresc și eu o țigară, nu m-ai pune la interogatoriu să vorbesc despre mine.

     Se încruntă și se fâțâie pe scaun, poziționându-și mai bine cotul cu care se sprijină de marginea mesei.

     — Ăhm, eu... da, nu m-am gândit. Vrei o țigară?

     — Nu.

     Respingerea mea îl bagă în ceață. Observ cuta care se formează în mica distanță dintre ochi.

     — Atunci de ce mi-ai sugerat să te întreb dacă vrei?

     — Ca să te refuz, i-o trântesc.

     Confuzia îi dispare, iar eu rămân surprinsă când remarc râsul lui sincer și puternic ce iese la iveală în timp ce își înclină ușor capul în spate.

     — Mă simt copleșit!

     — De ce? mă interesez eu.

     — Vorbești despre politețe, dar tu nu respecți nicio regulă a acesteia.

     Și, pentru un moment, nu mai aud muzica care răsună prin boxele clubului, oamenii din jurul meu dispar, iar barmanul care se tot învârtea pe lângă mine în speranța că voi comanda o altă băutură se evaporă, dându-mi șansa să trag, din nou, o gură mare de aer.

     — Deci ai observat că sunt nepoliticoasă, remarc eu.

     Spre nefericirea mea, deodată cu vocea care sparge tăcerea apar muzica, oamenii și... barmanul.