Oh, dragă Charlie...

Capitolul 16 → „Dacă respecți regulile, pierzi distracția."

→„Dacă respecți regulile, pierzi distracția."    

       

     Pașii mă poartă către ușa de la capătul coridorului. Ce încerc să fac? Nu ar trebui să umblu singură, mai ales pe aici.

      Deși ținuta mea este mai elegantă decât cele pe care le port în mod normal, nu am întâlnit vreun obstacol în a mă furișa înăuntru. Mi-a fost greu să mă despart de Ellie, scuzându-mă cu o minciună. Dar nu e ca și cum e pentru prima oară când o fac. Sincer, nici nu înțeleg de ce mă simt prost atunci când mint, doar am devenit deja expertă în acest obicei. Poate că în adâncul sufletului meu încă am speranța că aș putea fi o persoană mai bună, căreia nu i-ar fi frică să-și înfrunte temerile.

      Dar nu fac asta chiar acum? Nu am început să lupt chiar în momentul în care am intrat în încăperea pe care însuși diavolul mi-a arătat-o? Poate că apelez la treburi nu tocmai cinstite, dar o fac spre binele lor, al mamei și al fratelui meu.

      Bruce...

      Încă încerc să procesez faptul că el cunoaște tot adevărul. Și-a jucat rolul cum trebuie încă de când a aflat, iar faptul ăsta mă face fericită, deoarece cineva e lângă mine fără să mă judece. Și mama ar înțelege, dar nu vreau să-și facă griji.

      Mă aproprii silențios de ușă, nedorind să atrag atenția tocmai acum. Îmi mușc buza de jos într-o oarecare metodă de stăpânire a calmului, dar sfârșesc doar prin a apăsa destul de tare în carnea buzei mele până la sânge.

      Mă uit o singură dată în spatele meu, asigurându-mă că nu sunt urmărită sau descoperită. După ce mă asigur că totul este în regulă, deschid ușa fără o mișcare bruscă. Imediat după, șușoteli se aud, iar curiozitatea mea mă determină să merg înainte.

      Îmi plimb ochii prin cameră, neștiind exact ce caut. El sigur nu este aici, altfel nu aș fi venit. Și știu că nu se simte amenințat de mine, încât să-și ia măsuri de protecție. Greșeala lui. Totuși, are o grămadă de dușmani. Împotriva lor de ce nu face nimic? Nu poate să fie indestructibil când chiar eu am de gând să-l fac să cadă în genunchi pentru situațiile în care m-a pus. Dar asta necesită timp.

      Umbre se mișcă prin fața mea, iar eu mă opresc. O altă ușă spre dreapta, deschisă de data asta, dezvăluie două corpuri. Ușa aceea nu e niciodată deschisă, nici măcar în prezența lui!

      Nu am apucat să văd vreodată ce se află în spatele ei, dar am simțit dintotdeauna că ceva important trebuie să se ascundă acolo.

      Nu pot însă să apar dintr-o dată în acea încăpere, mai ales cu acei necunoscuți acolo. Trebuie să rămân concentrată pe motivul pentru care am venit aici. E șansa mea – și probabil singura – pe care o am ca să scap de amenințările lui.

      Îmi îndrept privirea spre stânga, către biroul său, și mă pun în mișcare, păstrând totuși discreția. Am văzut chiar eu când a pus foile care mi-ar putea distruge viitorul într-unul dintre sertare. Ar trebui să fie încă aici, nu?

      Îmi ofer câteva clipe de gândire, frecându-mi degetele unele de altele și încruntându-mi fruntea. În cele din urmă, mă apuc să caut ceea ce ar putea fi salvarea și distrugerea mea, în același timp. Mâinile mi se mișcă fără control, dar încă silențioase, însă spre dezamăgirea mea, nu dau decât peste informații inutile.

      — Ți-am spus că este în viață!

      Îmi ridic capul brusc, panica instalându-se în mine. Descoperirea lor le-a stricat planul de a vorbi în șoaptă și aproape că aș fi tentată să mă duc către ei, însă în acel moment cotul mi se lovește de un suport de foi, toate răsturnându-se pe podea.

      Ochii mi se măresc instantaneu. Mă dau cu câțiva pași în spate, privind când către ușă, când către foi. Știu că m-au auzit, pentru că o liniște apăsătoare s-a lăsat peste noi. Să fug?

      Dar șansa mea s-ar putea să fie chiar acum avârlită printre acele rânduri de file căzute lângă scaun. Trag aer adânc în piept, pregătindu-mă pentru ceea ce are să urmeze.

      Probabil zece secunde. Atât primesc.

      Fără să mai stau pe gânduri, mă mișc cu o viteză uluitoare pentru a aduna toate foile într-un ghemotoc imens. Le pun așa pe birou, fără să le mai aranjez. Nu am timp.

      Închid primul și singurul sertar pe care am apucat să-l deschid, iar apoi mă îndrept în fugă către ușă. Chiar la jumătatea drumului, observ cum o persoană își face apariția, ieșind din cealaltă cameră. Nu mă uit către ea, fiind prea ocupată să scap nevăzută.

      — Oprește-te! strigă către mine destul de impunător.

      Dar nu o fac, aproape am ajuns către ieșire. Nu mă voi da bătută acum.

      — Oprește-te sau am să te împușc! amenințarea nu mă sperie.

     — Vei rata, intervine cealaltă persoană.

      Nici nu mai este nevoie să primesc o altă avertizare, deoarece de bunăvoie mă opresc chiar în fața ușii, întorcându-mă către ei în momentul în care recunosc vocea.

      Înghit în sec, iar șocul este foarte clar în expresia ochilor mei și, spre surprinderea mea, tipul lasă arma jos. Dar nu el mă îngrijorează, ci fata care stă în dreptul lui.

      — Tu nu trebuia să fii aici în seara asta, e tot ce-mi spune înainte de a se încrunta nervoasă către mine.

     — Lilith?

      Numele ei este singurul cuvânt pe care îl pot rosti în această clipă.

      — Nu aș putea spune că sunt încântată să te văd în biroul tatălui meu, îmi spune pe un ton sec. Ce te aduce pe la noi, Charlie? mă întreabă, deși îmi este clar din tonul ei că este foarte posibil să știe exact de ce mă aflu aici.

Long time no see, guys :)))

Sper că acest capitol este o surpriză frumoasă(după atât de mult timp) și, firește, nu pot încheia fără să vă urez un 2019 fericit, plin de realizări și speranțe!