Oh, dragă Charlie...

Capitolul 10 → „Aparența este și ea un mijloc de comunicare"

→ „Aparența este și ea un mijloc de comunicare"

    Ethan întinde o mână în față, blocând-o pe Ellie să se apropie de castron.

    — Stai așa, că nu se poate. Vrei să-mi spui că ai de gând să pui romul ăla peste smochine și gutui?

    — Chiar așa, răspunde entuziasmată.

    El neagă cu vehemență, iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să zâmbesc. Se pare că, până la urmă, m-am ales și eu cu ceva din angajarea lui Ethan.

    — Dar nu poți face așa ceva! Cum să-l pui peste fructe?

    — Vrei să-l bei tu?

    Întrebarea mea îl face să înghită în sec și nu-mi dau seama dacă e din cauza faptului că el chiar vrea să bea aia sau că e deranjat de vorbele mele.

    Oricum, nu cred că-mi pasă prea mult.

    — Dă-i o guriță mică, poate așa se calmează.

    Imediat mă retrag în colțișorul meu și continui să-mi fac treaba. Deși nu ridic privirea, îl simt pe Ethan că de data aceasta se uită fix la mine.

    — Nu înțeleg care e problema ta, îmi spune.

     După ce îmi iau mănușile speciale, mă întorc să-l înfrunt, dar ochii săi de un verde intens au ascunși o scânteie care abia așteaptă să iasă la suprafață. Ajung la concluzia că nu ar trebui să provoc acum un război.

    — Nimic, doar că te plângi ca o fetiță când nu mai are voie la desenul preferat, că trebuie să se culce. Mă uit la ceasul de la mână, apoi îl fixez din nou din priviri pe el. Ți se apropie ora, Ethan?

    Ellie fluieră uimită din spate, dar nu pot să mă uit la ea, căci corpul masiv se poziționează chiar în fața mea.

    — Charlie, începe Ethan să zică pe același ton cu care i-am rostit eu numele mai devreme, doar că al lui e mai grav, se pare că noi doi nu o să ne înțelegem prea bine.

    Îi zâmbesc neafectată și fac un pas în față, diminuând distanța dintre noi. Aproape că îmi mușc limba.

    — Nu poți să te aștepți să vii pe teritoriul meu și să te primesc cu brațele deschise.

    Ethan își bosumflă buza de jos.

     — Păcat. Nu îți dai seama ce fain ar fi...

    — Dar încă mai aveți timp să vă îmbrățișați, intervine Ellie. Haideți, copii, știți voi? Împăcare, împăcare, fără nicio supărare...

    — Taci.

    Ellie strâmbă din dinți ca de fiecare dată când e îngrijorată și frustrată că nu-i ies șmecheriile puse la cale de ea, dar apoi oftează, semn că a priceput semnalul să-și vadă de treaba ei.

    Eu și Ethan continuăm să stăm aproape unul de altul, aruncând cu flăcări prin privirile noastre.

    — Eu am venit aici cu gânduri pașnice. Ce poate fi mai minunat decât să fii plătit că faci prăjituri, hm? Le-aș face și în somn. Daaaar, se întrerupe o clipă, se pare că cineva nu prea îmi acordă spațiu ca să-mi văd de drumul meu.

    — Eu sunt de vină? răbufnesc. Cred că, mai degrabă, tu ai o problemă. Ne cunoaștem de o săptămână și tu deja îmi invadezi spațiul personal.