Oh, dragă Charlie...

Capitolul 2 → „Promisiuni deșarte"

→ „Promisiuni deșarte"

     Uneori, mă gândesc dacă lucrurile ar fi stat cu totul diferit dacă aș fi făcut sau spus altceva.

     Adică în momentul ăsta aș fi putut face ceva mai bun decât să-mi mănânc cerealele din castron.

    Sau ceva mai rău.

    — Ești bine?

    În locul unui răspuns afirmativ, doar dau din cap, introducând lingura plină cu cereale în gură.

    Mama se oprește și îmi urmărește acțiunile, întrebându-se probabil câte grame de normalitate dețin; cel puțin, asta spune privirea ei.

    — Măcar pune lapte în castron. Le mănânci așa... goale.

    Îi fac cu ochiul și, ca să îi arăt cât de mult îmi pasă de laptele ei, pun lingura deoparte și îmi duc direct castronul la gură.

    Nu mă rețin să îi ofer și un zâmbet inocent, iar mâna mea alunecă spre burtă și încep să mângâi în cercuri, lăsând câteva mormăieli de plăcere să se facă auzite.

    Buzele mamei se întredeschid ușor și aștept următoarea ei replică, încă arătându-mi mulțumirea față de cereale, însă și le unește înapoi, formând o linie dreaptă.

    Iar în secunda următoare se îndreaptă spre masă să-și ia geanta.

    Mersul ei este fin, plăcut sau, aș putea spune, grațios. De fapt, totul la ea este așa. Ochii cafenii, zâmbetul fermecător pe care nu și-l afișează decât în fața persoanelor care îl merită — eu și fratele meu.

    Cândva, mama zâmbea tuturor, dar cu timpul a cunoscut o parte întunecată care a făcut-o să se gândească de două ori înainte de a-și schița zâmbetul.

    Iar părul ei negru ca pana corbului mă face să mă întreb dacă nu concurează cumva cu dezamăgirea pe care a întâlnit-o. Îmi șterg repede acest gând, fiindcă numele mamei mele este Irene, simbolizând pacea, și tocmai din acest motiv știu că va zâmbi, din nou, tuturor. Am încredere în ea, pentru că și atunci când nu există, mama creează bunătate din absolut nimic. Nu are nevoie de magie — ea este magie. Pură.

    — O voi ajuta pe Annie să își cumpere câteva materiale noi pentru rochiile ei după ce îmi termin tura, ai grijă de Bruce.

    Nu am nicio idee cine e Annie.

    — Bruce poate să aibă și singur grijă de el.

     Ascunde ecranul televizorului de ochii mei când se poziționează în fața mea.

     — Astăzi nu muncești. Du-te și plimbă-te cu el.

    Nu îi răspund.

    — Te rog frumos.

    Îmi ridic capul și îi răspund printr-o privire blândă. Până la urmă, m-a rugat frumos.

    — Ești o scumpă.

    — Știu. Ne vedem diseară.

    Îmi las castronul de o parte a canapelei și mă ridic în picioare. Sunt mai înaltă decât mama, așa că trebuie să mă aplec ca să îi ofer o ușoară sărutare pe obrazul ei rozaliu. La rândul ei, mă strânge cu brațele sale mici în brațe, iar eu îi inspir parfumul său natural. Nu pot asemăna acest miros plăcut și puternic cu ceva sau poate da... cu speranța.

    Nu îmi arătam afecțiunea prea mult înainte, însă în ultimul timp mă simt vinovată pentru ceea ce fac. Și nu știu ce e mai rău: că eu o mint când mă întreabă dacă totul este în regulă sau că mama încuviințează din cap și se preface că îmi înghite minciuna?