Mori, Ioșua!

Capitolul VII

După o noapte foarte lungă, cine mai putea fi liniștit? Nu dormisem prea bine. Eram foarte intrigată în legătură cu ce se întâmpla cu Ioșua. Era încă ora 6 dimineața, mă gândesc, mă răzgândesc, dar ajung la concluzia că mesajul trimis de nebuna de mama era cu adevărat necesar. Ciudat să le dai dreptate părinților.

Deodată, dau să ma uit la telefon, mi se blocase, dar în stânga sus, se vedea o notificare ce îmi confirma că aveam apeluri pierdute și mesaje. Îl închid și deschid din nou. 50 de apeluri pierdute de la Ioșua și unul de la tata. Chiar nu mai voiam să am vreo legătură cu acel om. Mă obosea psihic. Oboseam să citesc mesaje cu "Raspunde!" sau "De ce nu raspunzi?" Pentru că dorm? Sau măcar încerc. Ajung la ultimul mesaj din care aflu că a mancat la Passage din banii de tren și și-a vândut un telefon pentru biletul de tren. Așadar, plecase.

Eu, sigură pe mine, eram gata să mă despart de el. Merci, mami! Ești un geniu.

- Te desparți de mine?! întrebă căpcăunul mânios, de îmi puteam imagina cum făcea spume la gură.

- Cred că da. spun eu senină.

- Ești sigură ?

Bocea oare? Fii bărbat, omule! Nu e ca și cum ți-ar muri hamsterul. Sau e? Nu e ca și cum nu ai fi meritat asta, bou de baltă ce ești.

- Da. Mama a avut dreptate. Ea m-a determinat parțial să fac asta.

- Ține minte bine! Îți mai dau încă o șansă. Dacă te desparți de mine, o să mă ai pe conștiință. Mă omor, nu pot trăi așa. Nu pot trăi fără tine. spuse el, plângând de asemenea.

- Nu mă poți constânge cu nimic.

- Nu te constâng, zic adevărul. Mă știi , o să afli de la ai mei că m-am dus între patru scânduri. O să las o scrisoare...O să spun în ea cât de mult te-am iubit...și te iubesc...O să te privesc de acolo de sus, și când o să fii cu altul, nu o să îl pedepsesc. O să fiu îngerul tău.

Era într-o reverie? Avea să facă asta? De când oamenii după ce mor devin îngerii lui Doamne-Doamne?Trebuia să îl fac pe el să se despartă de mine. Măcar așa aveam conștiința împăcată. Eram foarte determinată să pun în aplicare acest lucru.

- Bine, fie. Îți mai dau o șansă.

Oare eram credibilă? Nici măcar eu nu mă credeam. Voiam să planific ceva, să îl fac să se despartă de mine.

- Ne vedem sâmbătă! zise el la telefon.

- Scuze, dar nu pot. spun eu, mințind în continuare. Am de învățat destul de mult pentru teză. Chiar nu pot. Sper că mă înțelegi.

Cât de tristă puteam să par. Teatru scria pe fruntea mea.

- Școala e mai importantă decât mine, nu? Bine!

- De când se compară o persoană cu o instituție? Fii serios!

- Puiuțule, hai te rog! zise el trist.

Uram când îmi zicea așa, dar, evident, era ceva cu care trebuia să mă obișnuiesc, plus fiecare "te iubesc" la fiecare parte a zilei. Cuvintele astea chiar își pierdeau sensul pentru mine.

- Nu !

- Nu? Bine. Data viitoare te pun pe tine să vii aici.

- Știi că nu o să vin. Dacă nu îți place. Spune. Zi ceva!

- ...(pauză)

- Altă dată, nu mori dacă mai aștepți.

- Bine, atunci. Mai vorbim. Te iubesc mult, iubirea mea.

- Și eu.

O, îl everva la culme când spuneam "Și eu." în loc de "Și eu te iubesc, bla, bla, bla."

- Și tu, nu? Și tu, nu? Și tu, nu? Ok. Nu-i nimic! zise el ironic și înfuriat.

Planul meu părea să meargă bine până acum. Era foarte greu să îl fac pe el să se despartă de mine, dar acest lucru nu mă făcea să ma las învinsă. Așteptam cu nerăbdare să vină următorul week-end pentru a-mi pune în aplicare planul conceput.

...............................................................................................................................................

(sâmbătă dimineață)

-Hei, Dana!

-Hei!

-Ce zici, ieșim azi?

-Cred că da.

Da, chiar nu aveam weekend-ul ocupat. Mințisem. Tot ce mai trebuia să fac era să mă grăbesc. Trebuia să mă văd cu Dana la 4, ceasul era 3.30, iar eu eram încă leneșă în pijamale cu gândul la viitoarea mea viață fără psihopatul de Ioșua. Era totul așa liniștit. Parcă prea zen. Trebuia să mă grăbesc.

Așadar, mă întâlnisem cu Dana in mall. Speram să nu iau și eu răceală de la ea. Voiam să mâncăm ca de obicei chestii nesănătoase de la fast-food, să ne luăm un suc din Carrefour, pentru că era mai ieftin și să lenevim câteva ore pe scaun vorbind, râzând și tot așa.

 La un moment dat, îmi suna telefonul. Puteam să jur cine era. Da, Ioșua. Perfect.

-Dana, vrei să îi răspunzi tu?

-Alo? zise Dana răgușită.

-Cine ești, mă?Unde e Izabela?

 Deci, el credea că Dana e un tip. Și mai perfect. La cât era omul ăsta de gelos...Era ideal.

-Izabela e la baie. Aici în mall.

-Bă, când te văd dau peste tine, mă. Te calc cu mașina.

De parcă ar fi avut carnet, mai ales, mașină...gândeam eu, ironică.

-Alo? zic eu nonșalantă.

-Bine că ieși cu alții, bine că de mine nu ai timp. Parcă aveai de învățat. Acum ieși cu alții?! Nu pot să cred. Nu pot să cred că îmi faci așa ceva, puiuțule. Zi, dracului ceva. De ce?! țipa el.

Închid apelul. Închid telefonul. Ar fi drăguț să primesc un mesaj cu "Nu te mai suport, mă despart de tine!" Cred că începeam eu să țin hățurile. Nu mă mai simțeam controlată și amenințată. Era totul perfect. Cu toate că încă mă simțeam stresată. El era atât de imprevizibil și idiot. Nu te pune cu prostul. Îmi era puțin groază să îmi deschid telefonul. Cine putea ști ce era în mintea lui sau ce mai urma să facă?