Durere...

Trebuie sa fiu tare !

Intram in sufragerie unde ma tranteste in pat si isi desface slitul pantalonului. Se aropie usor de mine pana ajung sa ii simt respiratia,cred ca ultima masa a lui a fost o ciorba de fasole cu ceapa.

Ultimul lucru pe cate mi-l mai amintesc este ca m-am trezit in camera unde erau si fetele.

-Hey esti bine? -ma intreaba Niki

-Ce se întâmplă? Ce s-a intamplat?  -intreb eu speriata.

-Hey calmează-te totul o sa fie bine! -spune Niki iar cealalta se uita la mine nepasatoare.

-Nu nu o sa fie, vreau acasă! -tip eu isterica.

-Nu îți putem promite ca o să ajungi chiar azi..noi suntem aici de 2 luni... -spun ele.

-De două luni? Stai ce? Voi stati aici sechestarate? -le intreb eu pe un ton ridicat.

-Din păcate da. Nu avem ce face. Parintilor nu le-a pasat de noi. Am crescut la orfelinat iar bani nu avem. Asa macar avem un acoperis sub care sa stam si condițiile sunt chiar ok. Spun ele cu o nepăsare jalnica.
Dar tu cum ai ajuns aici? Ma intreaba ele.

Cum sa gandeasca asa?

-Nu stiu,nu stiu ce se intampla cu mine!
Trebuie să plec de aici!

-Uite e deja 22:00. Hai sa ne culcăm. Totul o sa fie bine.

-Bine? Cum să fie bine? Suntem răpite! Trebuie să facem un plan! Și trebuie sa ma ajutați! Ok?

-Ok.Dar acum chiar hai sa ne culcăm e deja târziu!

Ma pun in pat si realizez ca sunt rapita! Sunt la nu stiu cați km de casa singura,ma rog cu fetele astea care imi provoaca fiori. Nu stiu ce o sa se întâmple cu mine nici nu pot sa ma gandesc! Unde e acum mama? Sara? Probabil ca sunt acasa si le doare-n cur de mine.