Colecționarul de inimi - Finalizată(în curs de rescriere)

Dylan

A paisprezecea victimă.

Colecționarul a mai făcut o victimă!

E trecut de miezul nopții și am primit un telefon.

Un grup de adolescenți au găsit un cadavru într-un cinema părăsit.

Dacă somnul meu a fost stricat, la rândul meu îi stric somnul stagiarei mele, și cum nu are mașină, sunt nevoit să merg să o iau de acasă.

Ajung la adresa indicată de ea și mă prinde mirarea când o văd în fața blocului deja echipată.

Nu așteptă invitație specială și imediat sare în mașină.

Pe fața se vede un zâmbet, iar aceasta încearcă să îl ascundă. Nu îmi vine să cred că se bucură de un cadavru.

Pe cine păcălesc! Așa eram și eu.

Mă văd pe mine în ea.

Havva Tulip va fi un detectiv excelent.

Havva Tulip...

E trecut de miezul nopții. Sunt în mașina mea și tocmai am o revelație. Acum știu de ce numele ei de familie mi s-a părut cunoscut. Acum știu de ce ochii ei mi s-au părut cunoscuți.

Tu ai avut o soră? O întreb fără ocolișuri.

Se uită la mine nedumerită, iar entuziasmul îi piere după chip.

Își lasă privirea și se joacă cu degetele în poală. Apoi își mută privirea pe geam și răspunde cu glas stins.

̶  Da, domnule, am avut!

̶̶  Sierra a fost sora ta! Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat!

Până la cinematograf nimeni nu mai spune nimic. Liniștea se lasă între noi. O liniște apăsătoare și plină de dor.

Havvei îi este dor de sora ei mai mere, iar mie îmi e dor de cea mai bună prietenă a mea.

Poate într-o zi o să îi povestesc despre prietenia mea și a surorii sale.

Ajungem la cinematograf și coborâm din mașină pentru a intra în clădire.

Un polițist vine înaintea noastră și îmi înmânează o foaie.

̶  Unul dintre copii a găsit asta lângă cadavru.

Iau foaia și citesc ce scrie pe ea.

Sunt cu un pas înaintea tuturor. Nu mă puteți prinde.

Nu pot să nu remarc scrisul frumos, dar asta doar mă înfurie mai tare și îmi vine să dau cu ceva de pământ.

Cadavrul nu a fost ridicat încă, iar Havva nu mai e lângă mine. Asta pentru că e în genunchi, lângă cadavru.

E ghemuită lângă el și pare că plânge.

Merg lângă ea, iar ea când îmi simte prezența își șterge lacrimile și se ridică.

̶  Îl cunoșteai? O întreb.

̶  E vecinul părinților mei.

̶   Ar trebui să îi sun părinții? Mă întreabă cu o voce plângăcioasă.

Nu îi răspund deoarece criminaliștii au venit să ridice cadavrul. O dau pe Havva într-o parte și îi las să își facă treaba. Ea doar privește cum corpul este băgat în sacul negru și dus de acolo.

Trebuie să îl prindem pe nenorocitul ăsta! Spune Havva hotărâtă.

Îl vom prinde! O asigur. Dar de fapt încerc să mă conving pe mine.

Criminalul nu a lăsat nicio urmă până acum. Nicio amprentă, nimic. Doar scrisoarea aceea, pe care sunt sigur că vom găsi amprentele adolescentului care a găsit-o.

Am totuși un sentiment extrem de ciudat. Simt că acest criminal e mai aproape de mine decât m-am așteptat.

                                                      ֎

Așa cum m-am așteptat. Nicio amprentă pe foaie, în afară de cea a adolescentului.

Mă chinui deja de prea mult timp să îl prind.

Vreau să îl am în față și să îl întreb: DE CE?

Cineva bate în ușa biroului meu, iar eu îi spun să intre. Acel cineva e Havva.

̶ Părinții lui Jack au venit să îl recunoască.

Mă ridic de la birou și plec spre lift. Havva mă urmează.

̶̶ Ești sigură că vrei să vi? Sunt totuși vecini tăi. Îi spun și știu că îmi încalc propriul ordin.

̶ Sunt sigură!

Nu îi mai spun nimic și o las să mă urmeze.

Când ajungem la parter mama victimei e prima care o observă pe Havva.

̶ Havva! E el? e Jackie al nostru?

Havva doar dă din cap, neputând spune altceva.

Îi conduc pe părinții victimei la subsol, pentru a recunoaște cadavrul.

Deschid răcitorul și dau cearșaful alb ce îi acoperea chipul, la o parte.

Mama victimei începe să plângă cu urlete și suspine. Tatăl victimei încearcă să se țină tare pentru soția sa. Iar Havva iese afară nesuportând să vadă suferința vecinilor săi.