Hellen Brooks (de Hazzy B.)

Capitolul 3

"Maybe it's not about the happy ending.

Maybe it's about the story."

                                                                                                                                                             ~ Albert Camus

          Hellen se întinde pe canapeaua din sufragerie. În casă e multă mizerie și ar putea să se ducă în camera ei, dar ca în fiecare zi de vineri își așteaptă tatăl. La finalul zilelor lucrătoare, barmanii lasă de la ei prețul la bere și putem spune că bărbatul este client fidel de mulți ani.

          Era mică atunci când Rufus a încetat să mai meargă cu ea în parc sau să o plimbe cu barca pe lac. Era activitatea lor preferată. Ziua tată-fiică pe care o aștepta săptămâni întregi. Odată cu plecarea mamei, ziua tată-fiică a devenit un eveniment care se petrecea din ce în ce mai rar până când nu a mai avut loc niciodată.

          Adoarme fără să își dea seama. Nu e obosită, dar câteodată adoarme pur și simplu, mai ales când trebuie să aștepte pe cineva. Chiar și după atâta timp, încă se teme că tatăl ei nu va intra pe ușă. Sentimentul de abandon e prezent mai mult decât și-ar dori. 

          Nu visează nimic. E mai bine așa. Nu vrea să se gândească la toate lucrurile bune care s-ar fi putut întâmplat în viața ei, dacă ultimii 10 ani nu ar fi fost cum au fost. Trăiește bine cu tatăl ei. Nu se deranjează reciproc așa că totul este în regulă. Rufus își duce veacul pe canapea și cu capul în congelator unde în loc de carne si verdeață ține tărie. În unele nopți, Hellen le golește deoarece știe că tatăl ei nu ar mai ieși să cumpere ci s-ar supăra destul de mult încât va adormi pe canapea și se va trezi a doua zi cu mult după ora prânzului. 

          Rufus nu a fost mereu așa. A crescut și el într-o casă în care se găsea mai mult alcool decât mâncare și și-a promis că nu va ajunge așa, însă, promisiunile nu sunt întotdeauna de ajuns. S-a menținut mult pe linia de plutire. A fost un elev destul de bun la școală, nu provoca scandaluri, ba chiar se ferea de ele, și-a făcut o familie, și-a iubit soția și copiii, dar nu a fost de ajuns. 

          Totul a început înainte ca ceilalți să poată observa. A fost ca o prăpastie abruptă în care a alunecat drept și repede. A reușit să ascundă totul până  când a fost prea târziu. I-au scăpat toate de sub control. A început să bea pentru a uita, pentru a-și amorți simțurile și a reușit până într-un punct când a pierdut totul.

           În unele momente îi pare rău. Știe că a greșit, dar nu a făcut-o intenționat. Nu a vrut să se întâmple nimic din ce s-a întâmplat, dar a fost ca și cum încerca să oprească o tornadă care distrugea totul în cale. Și cum ar fi putut oare explica totul? Cine ar fi înțeles? Mai bine murea. Mai bine se autodistrugea. Aceea nu e o poveste pentru copii. E o poveste pe care nici oamenii mari nu o pot înțelege.

           Soneria telefonului o trezește pe Hellen din somn. E Joshua.

           - Alo? răspunde fata căscând puternic.

           E confuză. De ce ar suna-o la ora asta? El niciodată nu sună la telefon.

           - Hellen? Tu ești? Doamne, vino la bar acum! zise bărbatul agitat prin telefon.

            Nu trebuiau mai multe detalii. Fata știa continuarea. Rufus avea din nou momentele lui în care simțea nevoia să intre în belele, iar pentru faptul că barul e locul în care bărbatul stă cel mai mult, îi este foarte ușor să dea de necazuri de fiecare dată când simte nevoia să o facă.