Hellen Brooks (de Hazzy B.)

Capitolul 10

Hellen stă întinsă pe hamacul din curte. Aruncate lângă ea tronează doze goale de bere. Le-a luat pe cele mai ieftine. Tot ce voia era să își amorțească creierul pentru câteva ore, dar tot ce a reușit a fost să se adâncească și mai mult pe fundul agoniei.

Se holbează la o pastilă gri. O cântărește în palme, o întoarce pe toate părțile, iar apoi se gândește.

Nu e o criminală.

Nu poate să fie o criminală.

Dar dacă nu ucide, ea va fi cea ucisă.

Inspectorul Carter a sunat-o cu o oră în urmă și a anunțat-o că în cursul zile, un echipaj va sosi la ea acasă pentru a o duce la institut. Turiștii înaintaseră plângerea, ca mai apoi să se întocmească un dosar penal în numele tatălui ei. Hellen a vrut să protesteze. Știa că în mod normal la ei în oraș durează mai mult întocmirea dosarului penal, dar inspectorul Carper a avut alte planuri.

A încercat să se opună, să protesteze, dar s-a oprit. A realizat că nu putea să rezolve nimic ci doar să înrăutățească situația. Așa că a făcut ce știa ea mai bine să facă, a fugit. A fugit de responsabilități. A fugit de sentimente, a fugit de tot. A fumat ultimul pachet de țigări pe care îl mai avea și a golit toate dozele de bere din casă ca mai apoi să se ducă la magazin și să cumpere altele. Nimic nu a ajutat-o. Ar vrea să țipe din toți plămânii ei. Ar vrea să urle la cineva, ar vrea să se bată cu cineva, ar vrea să facă atât de multe lucruri, dar nu poate, niciodată nu a putut. 

Pastilele le-a găsit într-un sertar din camera tatălui ei. Nu scrie nimic pe ele, dar nici nu vrea să știe. Nu le-a încercat niciodată, dar totul are un început. 

Își umple pumnul cu comprimate gri și le înghite cu ultima gură de bere care a mai rămas. Închide ochii și respiră adânc. Acum a ajuns cu adevărat pe fundul existenței sale. Nu o interesează dacă poliția o va găsi mai mult moartă decât vie, nu o interesează dacă o vor trimite la spital, nu o mai interesează nimic. Își simte capul greu în hamac, iar ploapele atârnă ca niște pături groase peste ochii ei verzi. Își simte bătăile inimii din ce în ce mai ușoare până când nu le mai sesizează. 

Gândurile ei se opresc brusc, iar fata se simte ca și cum cineva a scos-o din priză. Adoarme fără să își dea seama respirând din ce în ce mai ușor...

                                                                                                   ***

Casper fumează lent un trabuc în timp ce se uită pe rapoartele din ultimele luni. Totul pare în regulă ceea ce e bine. Nu face greșeli niciodată, dar acum e posibil să fi comis o eroare uriașă. Nu își poate da seama de ce, dintre toți oamenii lui, a ales-o fix pe Hellen. Fata nu l-a dezamăgit niciodată, dar e prea mult. Nu e pregătită, nici măcar nu știe să tragă cu o armă.

E un spion bun, într-adevăr, dar nu e suficient. A pus multă presiune pe umerii ei, dar s-a gândit că poate așa îi oferă o ocupație cât timp va sta acolo. Nu o va lăsa să se gândească prea mult la ororile din institut ci se va focusa pe o treabă mult mai importantă. 

Ar face bine să nu o dea în bară. Ar fi un succes de ambele părți, sau i-ar ruina pe toți. Pentru prima dată, Casper nu are niciun plan. A mințit-o când i-a spus că o va scoate cu ușurință de acolo după ce își termină treaba. Adevărul e că nu are nicio garanție că va reuși așa ceva, dar Hellen era mult prea bulversată ca să pună cap la cap toate informațiile. 

Va găsi o soluție, iar dacă nu o găsește el, cu siguranță Rafe se va gândi la ceva genial. Băiatul lui mereu găsește soluții. În ultima perioadă el a fost capul afacerii fiindcă trebuie să se obișnuiască. Într-o zi, el va deține tot ceea ce tatăl și bunicul lui au construit decenii întregi. Dar oare asta e ceea ce își dorește cu adevărat? Nimeni nu l-a întrebat niciodată, dar nici el nu s-a plâns.