Hellen Brooks (de Hazzy B.)

Capitolul 13

În cameră e întuneric. Hellen se foiește în patul incomod. Arcurile rupte ale saltelei îi intră în coaste, iar așternuturile emană un miros îmbâcsit.

Încearcă să adoarmă de câteva ore bune, dar nu reușește. A stat de vorbă cu Kate până la miezul nopții, însă fata nu a aflat tot ceea ce ar fi vrut. 

Acum, Kate știe de planul ei, dar trebuie să își gândească fiecare mișcare cu înțelepciune. Nici măcar nu l-a văzut pe director și ea  îi plănuiește înmormântarea. 

Trebuie să adoarmă. Trebuie să aibă mintea odihnită, dar nu reușește. Patul gol de lângă ea, vântul care agită crengile din fața geamului, praful și mizeria de pe podea, oglinda murdară de pe peretele opus, toate o fac pe fată să își adâncească capul și mai mult în perna subțire. 

Kate a adormit de mult. E obișnuită, iar Hellen crede că ar putea să doarmă chiar dacă ar trece rachete pe lângă ea. În schimb ea nu poate să închidă ochii atât de ușor. Nu când pericolul îi bate la ușă.

Simte ca un magnet metalul pistolului de sub pat. A mai tras cu arma de câteva ori, atunci când Casper o lua pe poligon pentru a executa antrenamente cu ceilalți spioni. Diferența e că atunci avea o țintă precisă și timp suficient cât să își regleze arma. Acum totul e diferit. Are nevoie de precizie și noroc, iar ea nu a avut parte de așa ceva niciodată.

Se uită la ceasul de pe perete care ticăie anemic. Fata distinge pe cadranul spart ora patru dimineața. În câteva ore se va lumina de ziuă așa că nu mai avea nicio șansă să adoarmă.

Se ridică din pat și înșfacă hanoracul de pe scaunul de lângă. Se încalță rapid cu singura sa pereche de adidași și iese pe cât poate de silențios din cameră. Podeaua scârțâie la fel ca cea de acasă, așa că fata știe pe unde trebuie să calce. Deschide ușa încet, dar sunetul balamalelor tot se aude încet pe holul pustiu. 

Camera ei este ultima de pe hol. Îl parcurge încet, ca o pisică. Becul de pe tavan pâlpâie și crează umbre interesante pe pereții crăpați.  

Ghivecele cu flori împânzesc scările din toate părțile. Hellen e atentă să nu se împiedice de vreunul fiindcă zgomotul produs probabil că va trezi o parte din copiii aflați pe etaj.

Credea că au rămas mai puțini, însă mare i-a fost mirarea când a constatat că numărul copiilor s-a mărit considerabil. 

Ajunge la parter, dar nu se chinuie să verifice ușa de la intrare. Știe că e încuiată, așa că se îndreaptă spre cantină. Acolo se află bucătăria unde se află ușa care dă spre pădure. Când era mică, ușa aceea nu era niciodată încuiată, iar Kate a asigurat-o că nici acum nu s-a schimbat nimic.

Fata se strecoară prin bucătăria înghesuită. Fură un colț de pâine din coșul agățat de perete și deschide ușa din lemn de stejar. 

Un scârțâit subțire se aude, dar nu destul de puternic încât să se îngrijoreze. 

Aerul rece o lovește din plin. Primăvara încă nu s-a instalat în totalitate, iar vremea încă e răcoroasă în unele regiuni. Pădurea i se arată în față la fel de maiestuoasă și de înspăimântătoare. Se îndreaptă hotărâtă spre desișul copacilor. 

Merge fără o direcție anume fiindcă știe că nu are cum să se rătăcească. James a învățat-o cum să se orienteze în pădure deoarece știa cât de speriată era de gândul că ar putea să se piardă și nimeni să nu o mai găsească vreodată. Acum, asta e tot ce își poate dori.

Vântul șuieră printre crengile copacilor. Fata nu merge drept, ci își schimbă direcția de mers cu rapiditate. Într-o noapte a cutreierat o mare parte din pădurea asta cu James. Băiatul a învățat-o să se ascundă, iar a doua zi a plecat, dar s-a ținut de promisiune, a venit după ea.