machiavellian | seria Madness (part. IV)

Capitolul douăzeci și unu

Corpul meu a devenit atât de amorțit încât nu am simțit nici o durere. Nu am primit nici un stimul. Nu mai simțeam frigul sau mirosul pădurii. Nu am auzit foșnetul frunzelor în vânt. Totul în jur era mort și singura ființă vie a devenit doar o amintire a vieții sale.

O amintire a ceea ce s-a întâmplat cu câteva clipe mai devreme. Un moment? Un minut? O oră? Nu știam. Habar nu aveam cât timp am petrecut singură într-o aceeași poziție. Îngenuncheată pe pământul rece în acea noapte, am putut să mă uit doar într-un singur loc localizat în fața mea. Lichidul gros, roșu închis, s-a uscat pe firele de iarbă verde-gălbui. Încă îl vedeam. Am simțit că văd fiecare picătură. Chiar dacă eram departe, aproape că simțeam mirosul specific, sufocant. Mirosul de sânge.

Sângele unui om care a murit. Care a fost ucis.

Am clipit încet, cu ochii uscați. În final m-am forțat să îmi iau privirea de la acel loc blestemat. Nu mai aveam puterea de a privi acolo, mi-a fost rău. M-am simțit ca și cum aș fi în interiorul unei alte persoane ale cărei mișcări și comportament nu le-am putut manipula. Fiecare respirație. Fiecare oftat liniștit care a scăpat dintre buzele mele întredeschise și tremurânde simțeam că nu sunt ale mele.

Am adulmecat și am luat câteva respirații rapide și agitate. Mi-am ridicat încet mâinile și m-am uitat la palmele murdare. Degetele mele lungi și albe ca zăpada strângeau fire de iarbă printre ele.

Am suspinat liniștit și mi-am dus repede mâinile la gură ca să nu mai scot alt sunet. Am clătinat nervos din cap, înfășurându-mi brațele în jurul meu și strângându-mi degetele în jurul lor. Am vrut să mă ascund în propriul meu corp și să mă feresc de lumea reală. Aveam un singur gând în cap. Acest om este mort.

A fost ucis. Habar nu aveam cine era sau numele lui, dar știam că nimănui nu îi pasă de a lui moarte. Până la urmă, pe iarbă a rămas doar o mică pată de sânge, care urma să fie spălată de ploaie cu prima ocazie.

În noaptea aceea mi-am dat seama cât de puțin valorează viața umană. Nu știam cât a durat până m-am trezit din nou din transă.

Mi-am închis ochii și mi-am trecut mâna pe față, îndepărtând firele de păr încurcate. Pe cerul negru străluceau o mulțime de stele, iar luna lumina luminișul pustiu. Copacii înalți formau un zid în jurul meu. Era o liniște de moarte.

Poșeta mea era întinsă pe iarbă în același loc în care o scăpasem. Lângă ea am văzut dosarul care a început totul.

Din cauza căreia un pion și-a pierdut viața. Alb, subțire, părea nevinovat, dar mi-am dorit să îl arunc, să îl ard și să nu îl mai văd niciodată. Mi-am strâns maxilarul și m-am ridicat încet, simțind că o să cad din nou. L-am apucat cu mâinile tremurătoare, parcă îmi ardeau degetele. Cu cât mă uitam mai mult la dosar, cu atât imaginea omului mort devenea mai clară.

Toate acestea pentru câteva foi.

L-am rulat cu furie și l-am îndesat în poșetă. A trebuit să ies de aici pentru ca locul ăsta să nu mă absoarbă . Mi-am pus geanta peste umăr și am încercat să nu mă uit la sângele de pe iarbă când în cele din urmă mă ridicam în picioare. Corpul meu era atât de slab încât m-am clătinat. Am stat acolo o clipă în timp ce vederea mi s-a întunecat.

Am căutat drumul către ieșirea pe șosea. Mi-am scos tocurile înalte și le-am luat în mână și am mers înainte. Nu m-am întors nici măcar o dată, deși creierul îmi tot spunea să o fac.

Pădurea din jurul meu era o tăcere apăsătoare. Tot ce auzeam era respirația mea zdrențuită și sunetul propriilor pași. Nu am băgat în seamă pietricelele și nuiele care îmi rănesc picioarele și nici urletele bufnițelor.