Isa's pov
Pata de pe tavan părea atât de vizibilă dar în același timp atât de ștearsă. Am simțit o atingere ușoară și am tresărit puternic, mi-am luat privirea de la pata de pe tavan care îmi atrăgea atenția, Alex a intrat în salon și sa așezat pe pat lângă mine dar păstrând distanță în același timp.
-Ce e cu tine copile ? Privirea aia, îi curgeau lacrimi din ochi și se uita în ochii mei. Simțeam că nu mă mai puteam controla, am strâns pumnii și mi-am lăsat lacrimile să iasă
-Im pare rău...vocea mea era distrusă, ni știu dacă răcisem dar am refuzat toate medicamentele. Am simțit cum perfuzia îmi înțeapă o venă și bandajul sa umplut repede de sânge .
- Heiii, calmeazăte, și cu asta îmi ia mâinile si le ținu până când mă las moale și ajung să stau inertă în pat așteptând să fiu abandonată din nou pentru "crizele de nebună" pe care le am. Mi-am așezat capul înapoi pe pernă respirând greu și sperând că o să treacă tot coșmarul ăsta.
- Te simți mai bine ? Chiar nu știu ce să fac, ce să zic, dar vreau să te ajut, nu sunt supărat pentru reacțiile astea și pentru tentativele tale. Știu că îți e greu și că simți că totul se duce de râpă dar atât timp cât ești sub grijă mea o sa fiu aici, și sper că o să fii în grija mea pentru totdeauna. Mă privea iar atent, am oftat lung sperând că o să îmi recapăt respirația. Mi-a șters o lacrimă și ma sărutat pe frunte.
A intrat în salon o asistentă cu câteva pastile. Vroiam sau nu tot luam pastile, mai ales că era Alex aici.
- Perioada critică sa terminat, acum trebuie să avem grijă la orice pierdere de sânge, din fericire v-am găsit aici, adolescenta refuză orice fel de pastile sau lichide, vroiam să clarific cu dumneavoastră dacă administrarea prin injectabil poate fii făcută.
-Nu vreau , am zis încet, mă miră că Alex a auzit.
- Ai putut să te automutilezi, poți suporta niște ace. Zice asistenta privindu-mă ca pe o nebună. Mi am coborât privirea și am lăsat câteva lacrimi să curgă.
- Vă rog să plecați, dacă așa vorbiți cu pacienții o să mă asigur că rămâneți șomeră.
Asistenta a rămas cu privirea ațintită asupra lui Alex care avea o privire de gheață asupra ei. I-a luat pastilele din mână și a condus-o afară. A venit iar lângă patul meu și mi-a șters lacrimile.
- Ce ai făcut măi, Anca a plecat plângând, eu zic că îi place de tine și i ai frânt inima, a spus Teo din pragul ușii.
- Îi frâng gâtul dacă este nevoie, nimeni nu vorbește așa cu copilul meu. A pus accentul pe ultimele cuvinte, a durut dar într-un sens bun, știu că era patetic, dar trebuia să întreb.
- Chiar mă consideri copilul tău ? Chiar dacă e clar că nu suntem înrudiți prin sânge..? Alex ma privit, dar de data asta privirea rece și plină de dispreț s-a transformat într-o privire plină de calm și milă.
- Vei rămâne mereu copilul meu scumpo, nu mă interesează de vârstă sau orice altceva, eu te-am adoptat, eu mi-am asumat atașamentul emotional pe care îl poți avea față de mine, așa că ține minte, ești fica mea și nimic nu o să schimbe asta. Cu asta ma sărutat pe frunte ștergând alte lacrimi.
- Câtă apă a băut până acum ? Îl întreabă Teo pe Alex care continua să mă privească cu atenție de parcă urma să mor.
- Nu vrea, mă ocup imediat eu de asta. Perfuzia nu e de ajuns, plus că e și răcită ceea ce ne încurcă situația și mai mult.
- Treaba asta cu apa nu ține de ea, vrea nu vrea tot trebuie să o facă, iar medicamentele mă asigur eu că le ia, mă gândesc să îi fac injectabil.
-Nu vreau, am repetat puțin mai tare de data asta.
- Puiule, ai nevoie, de bună voie nu le iei și dacă o faci nu o să fie destul, așa că mai bine pentru tine e să faci așa cum spun doctorii.
- Nu îmi vine să o oblig, nu prea îmi convine ideea. Alex încă mă ținea de mână atât de ușor încât nu vroiam să plece.
- Hai pe hol te rog, revenim imediat. Cu asta am fost lăsată singură. Chiar urma să se schimbe ceva ? Sau trebuia să renunț. Nu a durat mult liniștea, Denis a intrat în salon fără să facă gălăgie, nu mi-am putut seama de ceea ce gândește după expresia feței dar am sperat la ce e mai bine. Am oftat scurt și am acceptat situația
- Oftatul ăla descrie multe, ține minte că nimeni nu e supărat pe tine, ai făcut ceea ce ai crezut ca e bine. Dar se putea și mai bine, atâta timp cât ești cu noi poți vorbii despre asta, da ? Am dat scurt din camp, din fericire s-a mulțumit cu asta. M a sărutat pe frunte și a ținut mână pe fruntea mea. A observat că aveam febră. Alex cu Teo au intrat în salon, Teo având mănuși și o tavă mică cu două seringi și alte ustensile. Alex în urma lui, părea mai tulburat ca niciodată.
- Scumpo, îmi pare rău dar chiar e nevoie, de data asta nu am ce face. Cu asta mi-a ridicat mânecă de la tricoul pe care îl purtam.
-Nu vreau, pot să nu fac ? Te rog...
-Nu scumpo, de data asta nu pot să te las așa, e o situație critică.
-Ce situație critică?am întrebat, tonul vocii era slab, dar totuși se înțelegea.
- Nu contează, nu trebuie sa te îngrijorezi, de acum înainte nu vreau să mai aud din partea ta Alex, ești bun cu ea, dar nu fii prost, copilul ăsta nu e bine deloc, așa că pentru numele lui Dumnezeu, doar stai și ocupate de latura ta și ascultă de ceea ce sugerează doctorul.
- Am înțeles, îmi pare rău Teo.
-Mie îmi pare rău că am reacționat așa, sunt stresat, îngrijorat, și obosit.
- Toți suntem, e cazul să îi fac o injecție, știu că nu o să îi placă, dar este pentru binele tău. Mi a ridicat o mânecă și a introdus acul încet, nu l am simțit foarte multe, am încercat să rămân într-un loc dar am tresărit când am simțit acul că îmi atinge vena.
- Nu, stai relaxată, e normal, e un reflex. Cooperează puiule.
Istoria s-a repetat cu următoarea injecție, dar parcă mă simțeam mai bine, într-un fel îmi pare rău că am ajuns în stadiul ăsta, dar si mai rău că nu am murit. Este greșit..poate....
- Hei, ești atentă puiule ? M-am pierdut în gânduri
- Da, scuze, am privit în gol și după la Alex care părea lafel de tensionat ca prima oară.
- Este inafara oricărui risc, e mai bine pentru ea să o luăm acasă, dar cineva trebuie să își ia concediu. Îl întrebăm pe Denis ?
- Da, trebuie să îi scoți perfuzia ?
- Da, nu o să o doară așa de tare, se putea și mai rău. Cu astea fiind spuse în două secunde îmi scoate perfuzia fără să o simt. Am expirat adânc și l-am simțit pe Alex cum mă trage în brațele lui că și cum viața lui ar depinde de asta. Teo se uita la noi cu o privire blândă și calmă, eu speram să pot termina asta odată. Să ies din spital.
- Trebuie să se schimbe de acum, așa că hai afară noi doi.
- Poate oare ? A întrebat Denis.
- poți scumpo ? A întrebat Alex calm.
Am aprobat din cap repede și am fost lăsată singură. M-am schimbat repede și amiesit pe hol unde mă așteptau băieții și părinții lui Alex. Vorbeau despre ceva, mi am auzit numele, când mama lui m-a văzut i-a făcut semn lui Alex să tacă. Era prea mult, am simțit cum vreau să plâng și lucrul am văzut pe tatăl lui Alex cum se apropie de mine și mă strânge în brațe, mă sărută pe frunte și mă ridică în brațe. Nu am avut reacție, am vrut să cobor dar eram încă obosită. Am închis ochii și m am lăsat pe umărul lui.
- Te simți bine micuț o ? Era mama lui Alex care m a luat prin surprindere
- Alex du o acasă, îi spune tată l lui Alex acestuia când mă lasă jos și mă stabilizeze ținându mă de brațul lui.
