Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 23

     Exact la ora zece şi douăzeci, după ce i-am auzit discutând despre diferite abordări ale subiectului şi scoţând mai multe suspine care să dovedească cât de dezamăgiţi sunt de mine, ai mei au bătut în sfârşit la uşă.
     Mi-am schimbat rapid poziţia, astfel încât să-i aştept stând pe marginea patului, privind în pământ, o atitudine ceva mai potrivită decât cea din noaptea trecută. Un moment mai târziu, ei veniră înăuntru, părând să ezite, de parcă n-ar fi ştiut dacă ceea ce fac e bine sau rău. Tata închise uşa după el, iar mama se sprijini de birou, muşcându-şi buza. I-am studiat printre gene. Nu păreau supăraţi. Mai degrabă stânjeniţi.
     - Orelie, am vrea să ştim ce s-a întâmplat noaptea trecută.
     Mi-am ridicat puţin bărbia şi am tras aer în piept, spunându-mi că era un început bun. Totuşi, mâinile împreunate în poală continuau să-mi tremure.
     - Reynard a dat o petrecere. M-am dus şi...
     - Eraţi certaţi, mă întrerupse tata.
     Era ceva mai stăpân pe sine, dar stătea pe scaunul rotativ de la birou încordat ca un arc, continuând să mă privească autoritar.
     - Ne-am împăcat, mă bâlbâii eu.
     Mama mă fixă cu privirea câteva secunde, înainte să ofteze şi să se aşeze lânga mine, pe pat, punându-şi mâna peste a mea.
     - Orelie, ăsta nu este stilul tău. Ce s-a-întâmplat între voi? Ai vrut să-l faci gelos?
     Am simţit cum mi se pune un nod in gât şi am încuviinţat, cu capul in pământ, simţind cum roşesc.      Cum puteau părinţii să ştie totul? Pentru mine, amintirea serii trecute părea la ani distanţă.
     -Tu chiar îl iubeşti pe băiatul ăsta, nu-i aşa? mă întrebă blând.
     Mi-am ridicat din nou privirea către ea, muşcându-mi buza.
     - Da, mamă, am şoptit.
     Era cât se poate de adevarat. Probabil că şi-a dat seama de asta, pentru că a încuviinţat, zâmbind drăgăstos, ca şi când ar fi vrut să spuă că ştie prin ce trec şi mă compătimeşte. În spatele ei, tata a oftat.
     - Lia, vreau să înţelegi un lucru. Dacă ţii atât de mult la el, n-avem cum să ne împotrivim firii. Dar eşti prea mică să fugi de acasă şi să faci dragoste cu el, inţelegi?
     Am încuviinţat, simţind o senzatie acută de vină la amintirea celor petrecute mai devreme, acasă la Reynard.
     - Încă nu vă cunoaşteţi suficient, nu sunteţi suficient de maturi. Iar relaţiile astea... Iartă-mă, scumpo, dar nu sunt de durată. Nu merită să te dăruieşti complet.
N-am putut să nu mă simt puţin revoltată. N-avea de unde să ştie ce va fi in viitor. Nu era corect să-mi taie aripile, spunându-mi că nu va dura.
     Totuşi, o părticică din mine îi dădea dreptate. La urma urmei, nici măcar nu eram un cuplu oficial şi deja ne certasem. Aşa că m-am abţinut să-i arunc în faţă că deja mă dăruisem complet.
     - Orelie, oftă tata. Ştii de ce ne temem atât de tare de relaţiile astea? Pentru că ştim unde duc.
     Se ridică de pe scaun şi se aşeză şi el pe pat, de cealaltă parte a mea. Fusesem mereu un copil cuminte. Nu făcusem multe prostii - exceptând ultima perioadă - dar avusesem parte de câteva certuri. Şi, trebuia să recunosc, nu ăsta era genul de discuţie la care ma aşteptam.
     - Eu şi mama ta ne-am întâlnit când aveam cam şaişpe ani. De vârsta voastră.
     Mă privi confident şi îmi zâmbi. Eu m-am încruntat, neştiind unde voia să ajungă cu asta.
     - Nu cred ca ţi-am spus vreodată. Eram la liceu şi ne-am îndrăgostit. Pe vremea aia era altfel. Fără şcoală, n-aveai nicio şansă să ajungi cineva. Aşa că, bineînţeles, părinţii s-au opus relaţiei, îndrumându-ne să învăţăm.
     Mama mă strânse de mână.
     - Ştii ce-am făcut? râse ea. Ne-am luat câteva lucruri, am urcat într-un tren şi am fugit.
     Am făcut ochii mari. La naiba, nu ştiusem niciodată asta. Am încercat să vizualizez imaginea, dar n-am reuşit. Părinţii mei, doi oameni respectabli, erau doi adolescenţi care fugiseră împreună de acasă ca să fie impreună. La naiba, din nou.
     - A fost frumos, cât?, vreo două săptămâni. Până ne-am certat. Nu mai ţin minte motivul, dar ştiu sigur că a fost urât. Eram la câteva zile distanţă de casă şi pur şi simplu ne-am despărţit şi am făcut cale-ntoarsă cu coada între picioare.
     - Pur şi simplu aţi venit înapoi? am întrebat, încă şocată.
     - Ei, dar ce voiai să facem? Una e să fugi de acasă împreună cu iubirea vieţii tale şi alta e să o faci singur. Aşa că da, pur şi simplu am venit înapoi.
     - Cred că nu mai trebuie să îţi spunem cum ne-am simţit în perioada următoare, nu? zâmbi mama.
     Am încuviinţat. Sincer, nu îmi puteam imagina ceva mai nasol de atât. Pe lângă faptul că ai trecut printr-o despărţire, să trebuiască să-i suporţi pe toţi spunând ţi-am spus eu că n-ar trebui să ai încredere in el.
     - Şi apoi ce s-a întâmplat? Pentru că, evident, sunteţi încă împreună.
     Ei schimbară câte un zâmbet.
     - Păi, în legătură cu asta nu prea avem de comentat. Ne-am împăcat câteva luni mai târziu şi am rămas împreună.
     - Deci, în final, aţi avut dreptate. Să fugiţi împreună şi toate cele. Adică, la urma urmei, chiar aţi rămas împreună.
     Tata ridică din umeri, modest.
     - Da, dar n-aveam de unde să ştim la vremea aia. Morala e, Li, să nu faci niciodată ce am facut noi, pentru că nu se ştie ce o să se întâmple.
     - Ar putea fi ceva bun, am zâmbit eu.
     El a clătinat din cap.
     - Ar putea. Dar ar putea să nu fie.

                                                                                                       *

     - De ce trebuie ca eu sa mă ascund? se răsti ea prin telefon.
     - Pentru că, evident, ar fi ciudat ca părinţii să-mi vadă cea mai bună prietenă intrând noaptea la iubitul meu acasă. Fie ar intra la bănuieli, fie s-ar duce cu furcile peste el. Nu îl agreează, dar sunt sigură ca n-ar suporta să mă înşele.
     - Te rog, Lia, nu am dispoziţia necesară pentru a discuta despre relaţii.
     Am oftat, uitându-mă afară printre jaluzele. Era duminică seara şi afară se întunecase de-a binelea.      După discuţia din seara trecută, atmosfera de acasă s-a destins considerabil, dar tata m-a anuţat degajat că ar fi o prostie din partea mea să mă aştept să scap basma curată, nu neapărat pentru episodul cu Reynard, ci pentru că i-am minţit şi, practic, am fugit noaptea de acasă. Deşi eu n-aş considera minciună faptul că nu le-am spus că mă duc la petrecere. Mai degrabă o ocolire dilomată a adevarului.
     Aşa că, după o zi în care am pregătit prânzul, mi-am făcut temele deosebit de sârguincios şi mi-am făcut curat în cameră, i-am spus mamei că merg să mă culc. Ceea ce, bineînteles, reprezintă o altă ocolire diplomată a adevarului.
     - Tu doar stai in umbră şi intră repede în casă. Vin şi eu imediat.
     Karenina scoase un mormăit aprobator şi închise. Mijindu-mi ochii în spatele geamului, i-am desluşit silueta strecurându-se pe poartă. M-am trezit căutându-i abdomenul, curioasă dacă i se bombase vreun pic, dar m-am certat imediat pentru asta. Exact de asta îi era frica. De felul cum o să o studieze toată lumea. Şi, în plus, era mult, mult prea devreme.
     Mi-am închis jacheta groasă pe care o şterpelisem mai devreme din cuier, mi-am băgat telefonul lui Reynard în buzunar şi am scos capul pe uşă, asigurându-mă că nu e nimeni pe hol.
     Ştiam că e o prostie să continui să mă strecor afară, în condiţiile în care abia făcusem pace cu ai mei. Dar nu era corect să mă sechestreze, cel puţin nu când abia îmi începusem relaţia cu Reynard şi când Karenina avea nevoie de mine. Şi, în plus, cred că îmi şi plăcea senzaţia de adrenalină pe care mi-o dădea situaţia.
     Am închis încet uşa în urma mea şi m-am grăbit să cobor scările. Unu: pentru că nu voiam să fiu prinsă şi doi: pentru că nu voiam s-o las pe Karenina singură cu Reynard. După ce i se întâmplase, chiar nu avea nevoie de şi mai mulţi băieţi.
     Am ieşit pe geamul care dădea în curtea din spate, cum făcusem şi ultima oară şi am sărit gardul, rugăndu-mă ca mama să doarmă.
     Uşa lui Reynard era, bineînteles, deschisă. Am intrat în casă, scuturându-mi cizmele de zăpadă şi am apucat să fac un pas înspre sufragerie, înainte ca Reynard să apară în faţa mea din întuneric şi să îmi zămbească. Trebuia neapărat să vorbesc cu el despre aprinsul luminii. Doamne, parcă era vampir.
     - Lia, cred că nu mi-a fost niciodată aşa de dor de tine ca în astea cinci minute cât am stat cu Karenina aici, a şoptit el, înainte să apuc să spun ceva. Data viitoare putem să ne asigurăm că ajungi tu înainte?
     Mi-am dat ochii peste cap către el, iar Reynard a zâmbit şi s-a aplecat să mă sărute. M-am tras înapoi după câteva secunde şi i-am facut semn cu capul înspre camera alăturată, unde presupuneam că era Karenina.
     - Nu e momentul.
     - Îmi transform casa într-un loc de întâlnire pentru fugari şi nu primesc nici măcar un sărut, a mormăit el, dar s-a dat la o parte ca să-mi facă loc să trec.
     Am văzut-o pe Karenina stând chircită pe un fotoliu, cu genunchii la piept şi bărbia sprijinită pe ei, fixănd absentă cu privirea ecranul televizorului, lăsat pe un post de desene animate.
     - Baftă cu asta, mi-a şoptit Reynard. Eu merg să găsesc prin bucătărie ceva de baut. Mă anunţi când s-a terminat ca să mă întorc.
     Mi-a surăs, strecurându-se pe lângă mine, iar eu mi-am privit prietena, simţind cum mi se strânge inima. Unde dispăruse fata cea energică şi nebună de acum câteva săptămâni?
     Mi-am dres vocea.
     - Kar?
     M-a privit fără să îşi întoarcă capul şi, văzându-i chipul tras şi palid, m-am repezit s-o iau in braţe, fără să mai aştept să zică ceva. Ea a rămas ţeapănă câteva momente, pănă să mă îmbrăţişeze la răndul ei. Doamne, nici nu mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit în perioada asta în care am rupt legătura.
     - Eşti bine, Kar?
     Evident că nu era. Dar, în loc să se uite urât la mine, aşa cum ar fi făcut acum câteva săptămâni, doar a ridicat din umeri şi a încercat să zâmbească.
     - Încă n-am greţuri, dacă la asta te referi.
     Am mai strâns-o o dată în braţe şi m-am înghesuit pe fotoliu, lângă ea.
     - Ai tăi?
     A clătinat din cap.
     - Dacă, ăă, îl păstrezi, o să trebuiască să le spui, i-am spus cu blăndeţe.
     Şi-a pus palmele pe abdomen, care era la fel de plat ca întotdeauna şi a privit protector in jos. Mi s-a pus un nod in gât. Nu mi-o putusem imagina niciodată pe Karenina mamă, şi nu pentru că n-ar fi fost una bună, ci pentru că era, mai degrabă, prea adolescentă. Şi asta nu din cauza vârstei, ci mai degrabă din fire. De mică se uitase după baieţi, urmărise emisiuni pe care eu nu le înţelegeam şi işi dorise să se ducă la petreceri. Şi probabil că aşa o să fie şi la şaizeci de ani.
     - Nu mai spune păstrezi. Nu e un câine, Lia. E un copil.
     A înghiţit în sec, frecându-şi abdomenul, în zona în care bănuiam că trebuie să se afle fătul. N-aveam nicio idee despre asta. Mă întrebam dacă ea avea.
     - Asta înseamnă că n-o să faci avort.
     Era pe jumătate întrebare - pe jumătate afirmaţie şi m-am uitat la ea, aşteptand să-mi confirme. Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
     - Nu ştiu. Nu vreau să fiu o criminală. Dar nu vreau sa fiu nici mamă.
     Am oftat, întinzând mâna să o mângâi pe braţ.
     - Ştiu. E nasol. Foarte nasol. Dar o să găsim o cale să facem situaţia asta acceptabilă, în regulă? Sunt de partea ta, orice-ai alege.
     Am imbrăţişat-o din nou şi, până la urmă, când s-a desprins de mine, zâmbetul ei părea ceva mai adevărat. A făcut semn cu capul înspre uşă.
     - Doamne, lipsesc câtteva zile şi tu te cuplezi cu vecinul.

                                                                                                    *

     - Dorm?
     Am încuviinţat. Era târziu, trecut de miezul nopţii şi, deşi hotărâsem că nu pot să-l las pe Reynard singur după ce găzduise întâlnirea fugarilor - cel puţin nu pentru încă câteva ore - eram în continuare paranoică. Verificasem luminile din casa mea de cel puţin trei ori în ultimele cincisprezece minute, dar, din fericire, Reynard nu făcuse altceva decât să mă urmărească zâmbind. M-am strecurat înapoi pe canapea, la el în braţe, savurându-i căldura corpului. El a tras pătura în jurul meu şi m-a sărutat pe creştet.
     - La următoarea reuniune a clubului, îţi las cheia şi plec în oraş. Seios, oricât de interesant ar părea să trag cu urechea la problemele fetelor, e mai degrabă deprimant. Am mâncat jumătate din mâncarea din frigider doar din compasiune pentru Karenina. Acum înţeleg de ce se îngraşă tipele când au probleme emoţionale.
     Am scos un mormăit dezaprobator, pentru că îmi era prea somn să protestez. Viaţa mea ar fi mai uşoară dacă ai mei m-ar lăsa să mă văd cu Reynard ziua. În primul rând, probabil că aş dormi ceva mai mult de patru ore.
     - Ştiu că sunt nesimţit, dar vorbesc serios când îţi spun că-ţi las cheia. Nu vreau să mai trec prin asta din nou. Mi-a învârtit o şuviţă de păr pe deget. De fapt, începu ezitant, poate că ar trebui să-ţi las o cheie de tot. Ştii, ca să, ăă, poţi să intri oricând vrei.
     M-am dezlipit de el, trăgându-mă în spate ca să-l pot vedea. El mă privea oarecum panicat, ca şi când şi-ar fi dat seama că a a spus o prostie.
     De fapt, nu eram sigură dacă asta era sau nu. Am înghiţit în sec. Era un lucru bun să-mi ofere încrederea asta. Însemna că relaţia mergea bine. Şi, sincer, chiar îmi doream să meargă. Îl iubeam pe Reynard. Dar, totuşi, nu era un pic cam devreme? Nu ne mişcam prea repede? Poate că ai mei chiar aveau dreptate. Deja mă dăruisem complet. Fugisem de acasă pentru el, ne culcasem împreună. În doar câteva zile de relaţie. Dar, la naiba, să împărţim o casă mă speria chiar şi pe mine.
     - Nu, iubito, şopti repede, ca şi când ar fi ştiut ce gândesc. Te rog, uită ce am spus. Sunt un prost. Ai dreptate, e prea devreme. O luăm încet. Iartă-mă.
     Am înghiţit în sec, văzându-i expresia. Nu, stai. Nu aşa trebuia să se întâmple.
     M-am aplecat din nou spre el, simţindu-mă la fel de panicată pecum el şi i-am prins chipul în palme, forţându-l să se uite la mine.
     - Nu, Rey. Nu eşti prost. Îmi pare rău. Aş vrea. Dar, până la urmă, cred că ai mei au dreptate. M-a privit îngrozit pentru o secundă, până să apuc să-mi termin ideea. Până şi pe mine mă sperie ce simt pentru tine.
     El a scuturat din cap.
     - Te iubesc, Lia. Mai mult decât ţi-ai putea tu imagina.
     Am închis ochii petru o clipă, încercând să-mi adun gândurile.
     - Ştiu. Chiar ştiu. Şi eu simt acelaşi lucru. Doar că, la naiba, toată situaţia asta mă depăşeşte. Suntem împreună de câteva zile. Nici măcar n-am avut o întâlnire oficială. Nu ştiu nimic despre tine. N-am idee la ce colegiu vrei să mergi, care e formaţia ta preferată sau la ce îţi place să te uiţi seara la televizor.
     M-am oprit o clipă, încercând să-i ignor expresia de suferinţă.
- Hai să parcurgem mai întâi paşii ăştia-, bine?
     A încuviinţat şi, în clipa aia, l-am văzut în faţa mea pe băieţelul a căruit casă arsese în incendiu, disperat să nu piardă tot ce avea. M-am aplecat şi mi-am lipit buzle de ale lui. El mi-a răspuns încet, ca şi când s-ar fi temut să nu mă sperie mai tare, iar apoi tot mai alert, până când ne-am trezit privindu-ne, cu chipurile atât de apropiate că îi simţeam respiraţia fierbinte.
     - Te iubesc, mi-a şoptit.
     Mi-am culcat capul pe pieptul lui, închizând ochii şi lăsându-l să-mi dezmierde spatele cu vârfurile degetelor.
     - Şi eu, i-am răspuns.