Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 21

     - Doamne, Orelie. Doamne! 

      Scâncesc, privind-o pe mama cum își ia fața în mâini. Știu că sunt beată și tocmai de aia mă abțin să gândesc că e o îmbunătățire.  

      - Nu inteleg, se plânge ea, ridicându-și ochii spre mine. Tu nu ești așa. Nu m-am gândit vreodată că o să se întâmple asta. 

      Iar dacă prin asta se referă la faptul de a fi prinsă în timpul preludiului la ora patru dimineața, în garajul vecinului meu, ei bine, jur că sunt de acord cu ea. 

      - Iar tu. 

      Simt cum toți ochii se întorc spre Reynard; ai mei, ai mamei, ai tatei și îl privesc acuzatori. Eu profit de clipa lor de neatenție și îi zâmbesc. Are pe el un tricou alb, care, din fericire, nu e impregnat cu sânge, fum sau alcool și stă rezemat de peretele lateral al bibliotecii, la vreo patru metri de mine, privindu-mă obosit peste măsuța joasă de cafea, pe care sunt așezați părinții mei.  

      - Tu ești un tâmpit și un drogat și.. 

      Se oprește derutată și schimbă un fragment de privire cu tata, în timp ce eu și Reynard încercăm să ne mascăm râsul. 

      Știam eu că va veni și momentul ăsta. Mama trece peste încrederea ei oarbă și nejustificată în Reynard și își dă seama că, de fapt, e un nemernic. E o zi mare. 

      - Ce dracu' ați luat? 

      Tata se ridică vijelios, aruncând priviri fulgerătoare spre mine și Reynard, fiecare într-o altă parte a camerei. 

      El tușește, rânjind.  

      Acum o oră, când mama m-a târât în casă și pe Reynard l-a gonit cat mai departe posibil, ceea ce a reprezentat propria lui cameră, mă așteptam să scap cu o discuție personală și usturătoare și atât. Și nu m-am gândit nici o clipă că și Reynard avea să aibă parte de exact aceeași discuție. 

 Zece minute mai târziu, făceam schimb de priviri cu Reynard, amândoi ascunși în spatele draperiilor propriei camere, în timp ce tata bătea violent la ușă lui. Treisprezece minute mai târziu, îl vedeam târându-l, practic, pe Reynard după el până în sufragerie. 

      Un cadou drăguț. 

      - Orelie, ce ți-a făcut nemernicul ăsta de te-ai schimbat atât de mult? 

      - Tată, scâncesc. 

      Dar, de fapt, e o întrebare foarte bună. Ce anume mi-a făcut Reynard ca să se ajungă la toate astea? Ce a avut el și n-a avut, ăă, toți ceilalți? 

      Îl aud țâțâind în capătul celălalt al camerei. 

      - Dar va rog. Continuați-vă discuția. Nu mă luați în seamă. 

      Văd mușchii tatei încordându-se pe sub cămașa de lucru și se răsucește spre Reynard, cu pumnii încleștați. El face un pas în sate, cu mâinile ridicate, în semn de capitulare. Ok. Măcar atât știe. Nu te bați cu tatăl iubitei tale. 

      - Întotdeauna m-am gândit că o să-ți găsești un tip de treabă, coleg cu tine la medicină, cu care să discuți despre cărți și care să-ți aducă flori și ciocolată, scâncește mama. 

      Nu sună că o mustrare, ci mai mult ca și când i-aș fi sfărâmat visele. 

      - Nu că o să ajungi o târfă pentru.. 

      Clatină din cap. Arunc o privire spre rochia mult prea scurtă de pe mine. 

      - Dacă ești pe cale să faci sex, nu înseamnă că   ești târfă, se încruntă Reynard.